joi, 16 octombrie 2008
luni, 13 octombrie 2008
Visul...
...de azi-noapte a fost cam neasteptat, plin de pasiune si erotism...m-a mirat de ce mi-ai aparut din nou dupa atata timp si intr-un fel atat de dulce...
...sunt multe nopti in care nu-mi amintesc nimic, altele in care imi amintesc decat crampeie, unele in care fiecare vis are o viata aparte si mi-l pot aminti si il pot continua cu ochii deschisi...
...in aceasta noapte nu a fost decat unul...plin cu tine si prea dulce...inca il simt aievea, sunt pierdut in gandurile lui, ma simt din nou pierdut in dorinta de a ma apropia de tine...
...nu stiu prea multe despre felul in care se formeaza visele, stiu ca discutam acum ceva timp despre Freud si dorinta de a-l reciti, desi el nu a descoperit decat interpretarea lor si nu izvorul lor...ieri am fost la cumparaturi si, pe drum, fiind singur, am recitit mesajul tau de acum vreo jumatate de an, primit dupa ce ti-am povestit visul in care mi-ai aparut atunci...si zambeai...erau timpuri in care relatia noastra nu se complicase, ne gandeam amandoi ca ceea ce e intre noi e ceva simplu, cu prea putine sentimente si ne permiteam sa negociem pana unde putem merge fara a exagera...
...sa fi fost acesta punctul de la care a plecat visul meu?...poate...cum a decurs? de unde a plecat, cum s-a incheiat?
...nu stiu nimic, decat ca a fost un lung sarut pasional, prea sexy pentru a-l descrie, dar atat de tandru incat in nici o clipa nu a trecut pragul pasiunii sexuale, ci a ramas intr-un spatiu al intimitatii calde, care speram sa dureze la nesfarsit...eram unul, cum mai fusesem in primul sarut, din parcul din vis, incremeniti intr-o clipa de dor si de dorinta ca fiecare din noi sa apartina celuilalt...magia unui sarut, plimbandu-ma pe buzele tale, sarutandu-ti fruntea, obrajii, nasul, ochii...un sarut care transmitea din ambele parti "Te iubesc"...sau era "Te doresc"?...timpul inghetase, ne gandeam doar la noi sau poate nu gandeam deloc, prinsi in iubirea noastra de o clipa, dorindu-ne sa ne oprim aici si sa fim fericiti pentru totdeauna...
...inca simt pe buze urmele sarutului tau, a fost asa de viu, incat si acum imi tremura buzele de emotia simtirii atingerilor tale, ale buzelor tale crude asteptand cu dorinta sa ma simti pentru prima data...sarutandu-ti ochii inchisi, pierduti in intunericul simturilor...evadati amandoi din realitate...un moment in care amandoi doream sa ramanem pentru totdeauna...
...sunt multe nopti in care nu-mi amintesc nimic, altele in care imi amintesc decat crampeie, unele in care fiecare vis are o viata aparte si mi-l pot aminti si il pot continua cu ochii deschisi...
...in aceasta noapte nu a fost decat unul...plin cu tine si prea dulce...inca il simt aievea, sunt pierdut in gandurile lui, ma simt din nou pierdut in dorinta de a ma apropia de tine...
...nu stiu prea multe despre felul in care se formeaza visele, stiu ca discutam acum ceva timp despre Freud si dorinta de a-l reciti, desi el nu a descoperit decat interpretarea lor si nu izvorul lor...ieri am fost la cumparaturi si, pe drum, fiind singur, am recitit mesajul tau de acum vreo jumatate de an, primit dupa ce ti-am povestit visul in care mi-ai aparut atunci...si zambeai...erau timpuri in care relatia noastra nu se complicase, ne gandeam amandoi ca ceea ce e intre noi e ceva simplu, cu prea putine sentimente si ne permiteam sa negociem pana unde putem merge fara a exagera...
...sa fi fost acesta punctul de la care a plecat visul meu?...poate...cum a decurs? de unde a plecat, cum s-a incheiat?
...nu stiu nimic, decat ca a fost un lung sarut pasional, prea sexy pentru a-l descrie, dar atat de tandru incat in nici o clipa nu a trecut pragul pasiunii sexuale, ci a ramas intr-un spatiu al intimitatii calde, care speram sa dureze la nesfarsit...eram unul, cum mai fusesem in primul sarut, din parcul din vis, incremeniti intr-o clipa de dor si de dorinta ca fiecare din noi sa apartina celuilalt...magia unui sarut, plimbandu-ma pe buzele tale, sarutandu-ti fruntea, obrajii, nasul, ochii...un sarut care transmitea din ambele parti "Te iubesc"...sau era "Te doresc"?...timpul inghetase, ne gandeam doar la noi sau poate nu gandeam deloc, prinsi in iubirea noastra de o clipa, dorindu-ne sa ne oprim aici si sa fim fericiti pentru totdeauna...
...inca simt pe buze urmele sarutului tau, a fost asa de viu, incat si acum imi tremura buzele de emotia simtirii atingerilor tale, ale buzelor tale crude asteptand cu dorinta sa ma simti pentru prima data...sarutandu-ti ochii inchisi, pierduti in intunericul simturilor...evadati amandoi din realitate...un moment in care amandoi doream sa ramanem pentru totdeauna...
...doar un vis, dar...daca te-as saruta din senin, cum mi-ai raspunde?...inca imi rasar in minte cuvintele din cantecul "Pe sarma" de la Vama- “El o tine in brate, el o tine in brate…ea il saruta…cu ochii inchisi…nimeni nu-i vede…oamenii..nu se uita la cer”...
Cand ai sa-mi iesi in cale iarSa nu-mi spui nici o vorba, doar..
Sa te apropii-ncet, tacut
Sa regasim intr-un sarut
Trecutu-ntreg, imbratisati
Uitand de noi, de toti uitati
Si sa ramanem astfel…dusi
Ca in "Sarutul" lui Brancusi…
Ca in "Sarutul" lui Brancusi…
duminică, 12 octombrie 2008
Dependenta?
Scria Valery Larbaud că lectura este un viciu nepedepsit; sunt atâtea voluptăţi pe care le încercăm odată cufundaţi într-o carte bună. Nu numai că ne spune o poveste dar se pare că ne face şi mai fericiţi. Poate mai răbdători şi receptivi, detaşaţi şi creativi. Ne spunem, ştim, că n-o să avem niciodată atâta timp cât să citim tot ce vrem să citim, dar prin foamea noastră hulpavă, prin viteza cu care trecem de la o carte la alta, încercăm din răsputeri să ne opunem durerosului adevăr.
Câţi dintre noi nu se simt mai la locul lor într-o librărie decât într-un raion cu haine colorate? E mult mai greu să alegi o rochie decât o carte. Stai un pic, răsfoieşti, dacă dai peste cuvinte potrivite şi pe placul sufletului tău, cumperi. E drept, acasă, după ce-ai savurat cartea în întregimea ei, e posibil să-ţi dai seama că e prea mică de tine, că ai apreciat greşit şi că, de fapt, nu-ţi prea place aşa de mult de ea. Sau invers, că e prea mare şi că ar fi mai bine să mai aştepţi, să creşti ca s-o poţi „purta”. Dar cred că, de cele mai multe ori, nu ne înşelăm. Instinctiv, luăm în mâini cărţile care se mulează cel mai bine pe structura noastră interioară, pe ceea ce însemnăm sau am să reprezentăm pentru noi, pentru ceilalţi.
Sunt multe cărţi croite astfel, din păcate. Unele ne ajung o seară, altele un anotimp, dacă suntem norocoşi, pe unele le purtăm în noi mereu ca referinţă: „Vreau să citesc o carte ca…”. De ce am spus „din păcate”? Pentru că în goana noastră de a găsi cartea perfectă- o iluzie pe care nu am vrea s-o depăşim niciodată- cumpărăm şi cumpărăm o mulţime de cărţi.
Cred că dependenţa este nu atât a cumpăra mai multe cărţi deodată sau de mai multe ori pe săptămână, cât imposibilitatea de a te abţine din a cumpăra, conştient fiind de cele pe care le ai deja, care zac nedeschise într-un raft prăfuit. Câtor dintre noi nu ne gem bibliotecile sub tânguirile cărţilor pe care n-am avut răgazul să le deschidem?
Cunosc oameni care îşi impun câteva luni de „stat pe uscat” la capitolul cumpărat cărţi. Eu însămi mi-am propus de câteva ori acest lucru şi de fiecare dată am eşuat; mă abţineam o vreme, dar niciodată atât de mult pe cât mi-aş fi dorit la începutul „dezintoxicării”. Dar a ceda este un lucru atât de delicios… În fond, la urma urmelor, „dependenţă” pare cumva un cuvânt prea grav, prea dur pentru o acţiune care, deşi te lasă fără gologani, îţi oferă posibilitatea de a te hrăni aşa cum îţi doreşti şi a-ţi îndeplini un scop bine înrădăcinat: acela de a afla tot ce este de aflat.
(http://www.bookblog.ro/x-ioana-ristea/dependenta/)
Câţi dintre noi nu se simt mai la locul lor într-o librărie decât într-un raion cu haine colorate? E mult mai greu să alegi o rochie decât o carte. Stai un pic, răsfoieşti, dacă dai peste cuvinte potrivite şi pe placul sufletului tău, cumperi. E drept, acasă, după ce-ai savurat cartea în întregimea ei, e posibil să-ţi dai seama că e prea mică de tine, că ai apreciat greşit şi că, de fapt, nu-ţi prea place aşa de mult de ea. Sau invers, că e prea mare şi că ar fi mai bine să mai aştepţi, să creşti ca s-o poţi „purta”. Dar cred că, de cele mai multe ori, nu ne înşelăm. Instinctiv, luăm în mâini cărţile care se mulează cel mai bine pe structura noastră interioară, pe ceea ce însemnăm sau am să reprezentăm pentru noi, pentru ceilalţi.
Sunt multe cărţi croite astfel, din păcate. Unele ne ajung o seară, altele un anotimp, dacă suntem norocoşi, pe unele le purtăm în noi mereu ca referinţă: „Vreau să citesc o carte ca…”. De ce am spus „din păcate”? Pentru că în goana noastră de a găsi cartea perfectă- o iluzie pe care nu am vrea s-o depăşim niciodată- cumpărăm şi cumpărăm o mulţime de cărţi.
Cred că dependenţa este nu atât a cumpăra mai multe cărţi deodată sau de mai multe ori pe săptămână, cât imposibilitatea de a te abţine din a cumpăra, conştient fiind de cele pe care le ai deja, care zac nedeschise într-un raft prăfuit. Câtor dintre noi nu ne gem bibliotecile sub tânguirile cărţilor pe care n-am avut răgazul să le deschidem?
Cunosc oameni care îşi impun câteva luni de „stat pe uscat” la capitolul cumpărat cărţi. Eu însămi mi-am propus de câteva ori acest lucru şi de fiecare dată am eşuat; mă abţineam o vreme, dar niciodată atât de mult pe cât mi-aş fi dorit la începutul „dezintoxicării”. Dar a ceda este un lucru atât de delicios… În fond, la urma urmelor, „dependenţă” pare cumva un cuvânt prea grav, prea dur pentru o acţiune care, deşi te lasă fără gologani, îţi oferă posibilitatea de a te hrăni aşa cum îţi doreşti şi a-ţi îndeplini un scop bine înrădăcinat: acela de a afla tot ce este de aflat.
(http://www.bookblog.ro/x-ioana-ristea/dependenta/)
sâmbătă, 11 octombrie 2008
Poem fara mine...
Candva pamantul era un labirint
Faceam trei pasi la dreapta si descopeream o iesire la mare
Inaintam calcand peste ape si treceam printr-un zid
Faceam trei pasi la stanga ma ascundeam intr-o fereastra si atipeam acolo
Pretutindeni poezia curgea siroaie
Acum pamantul nu mai e decat o campie secata de arsita nesfarsita
Nicaieri nici un strop de frumusete in care sa-mi inmoi buzele insetate
Candva in desert se auzeau latrand cainii de pe alte planete
Padurile din nord erau strabatute de un fluviu de lacrimi
Acum nu ma mai face sa plang decat absenta ta
Canta-mi ceva care sa-ti semene
Fa un gest care sa imi ramana sa fie doar al meu sa-l pastrez pentru totdeauna
Sa-mi fac din el o cochilie in care sa pot innopta
Sau fa ceva care sa-mi vindece dorul de tine
Fii urata fii femeie fii un om oarecare
Nu mai sunt demult ceea ce sunt
Tot ce imi amintesc despre mine e radiatia fiintei tale
Cateva piei pe care le-ai lasat in urma
Ramasite dintr-un rest de grimasa o licarire albastra din ironia ta
O izbucnire in ras care provoaca ninsoarea
Miscarile tale lente si moi degetele jucandu-se cu maneca hainei
Nu mi-a mai ramas din mine decat harta asemanarilor si deosebirilor dintre noi
Cateva resturi de amintire dintr-un timp necunoscut
Imaginea ta a ramas unicul meu adapost
Tu insemni acasa si sunt homeless
In lumina singurului lucru doar frumusetea ta mi se mai arata...
In rest ma misc printre lesuri si munti de gunoaie
Printre torente de banalitate
In afara de caldura ta totul e angoasa...
O amnezie implacabila ma tine inlantuita de freamatul nelinistii tale
Nu mai deslusesc in oglinda decat un morman de bandaje care imi infasoara chipul mutilat de dragoste
Iti aud lacrimile picurand peste carcasa de sticla a dorintelor
Iti vad mainile cioplind icoane in lemnul putred al timpului
Iti transcriu in sangele meu poemele care iti cutreiera sangele
Numai pe tine te mai cunosc...
Tot ce mai stiu despre mine
E trosnetul nervilor incinsi pana la incandescenta de tacerea ta
Si cat de mult as vrea sa plec din lume intr-un desen de-al tau de copila...
(Ilinca Bernea)
Faceam trei pasi la dreapta si descopeream o iesire la mare
Inaintam calcand peste ape si treceam printr-un zid
Faceam trei pasi la stanga ma ascundeam intr-o fereastra si atipeam acolo
Pretutindeni poezia curgea siroaie
Acum pamantul nu mai e decat o campie secata de arsita nesfarsita
Nicaieri nici un strop de frumusete in care sa-mi inmoi buzele insetate
Candva in desert se auzeau latrand cainii de pe alte planete
Padurile din nord erau strabatute de un fluviu de lacrimi
Acum nu ma mai face sa plang decat absenta ta
Canta-mi ceva care sa-ti semene
Fa un gest care sa imi ramana sa fie doar al meu sa-l pastrez pentru totdeauna
Sa-mi fac din el o cochilie in care sa pot innopta
Sau fa ceva care sa-mi vindece dorul de tine
Fii urata fii femeie fii un om oarecare
Nu mai sunt demult ceea ce sunt
Tot ce imi amintesc despre mine e radiatia fiintei tale
Cateva piei pe care le-ai lasat in urma
Ramasite dintr-un rest de grimasa o licarire albastra din ironia ta
O izbucnire in ras care provoaca ninsoarea
Miscarile tale lente si moi degetele jucandu-se cu maneca hainei
Nu mi-a mai ramas din mine decat harta asemanarilor si deosebirilor dintre noi
Cateva resturi de amintire dintr-un timp necunoscut
Imaginea ta a ramas unicul meu adapost
Tu insemni acasa si sunt homeless
In lumina singurului lucru doar frumusetea ta mi se mai arata...
In rest ma misc printre lesuri si munti de gunoaie
Printre torente de banalitate
In afara de caldura ta totul e angoasa...
O amnezie implacabila ma tine inlantuita de freamatul nelinistii tale
Nu mai deslusesc in oglinda decat un morman de bandaje care imi infasoara chipul mutilat de dragoste
Iti aud lacrimile picurand peste carcasa de sticla a dorintelor
Iti vad mainile cioplind icoane in lemnul putred al timpului
Iti transcriu in sangele meu poemele care iti cutreiera sangele
Numai pe tine te mai cunosc...
Tot ce mai stiu despre mine
E trosnetul nervilor incinsi pana la incandescenta de tacerea ta
Si cat de mult as vrea sa plec din lume intr-un desen de-al tau de copila...
(Ilinca Bernea)
vineri, 10 octombrie 2008
joi, 9 octombrie 2008
Zilele...
...cand lenevesc, clipele care ma relaxez ma fac sa ma gandesc din nou la tine...nu e bine...renunt sa iti mai scriu acum, abandonez...
...aseara imi pusesem in gand sa iti povestesc despre lucruri pe care nu le facem pentru ca ne e teama sa fim refuzati...sau poate nu teama, poate e siguranta ca vom fi refuzati si, prin urmare, renuntam...poate prea repede, poate nepermis, insa o facem...plecand de la o strangere de mana, de la o rugaminte pana la dragoste sau sex...fata de alte sigurante zilnice (siguranta familiei, siguranta financiara, siguranta unui sentiment sau a unui prieten bun), si ele cu defectele lor si monotonia care decurge din ele, siguranta refuzului o urasc cel mai mult...
...si, de multe ori, am incercat sa ma impac cu refuzul in asa fel incat nu il mai astept, nu mai ajung la el, ci renunt la dorinta mea...intr-un fel atat de indepartat incat nici nu mai exista dorinta, ci doar gandul ca inainte aveam astfel de dorinte si acum am renuntat la toate, cu precadere la cele care duc la refuzuri anticipate...
...poate par ganduri incalcite, insa eu stiu ce vreau sa spun...poate si tu...
Cel mai trist lucru in dragoste este faptul ca de cele mai multe ori sufletul ti-l rapeste exact acela care nu are nevoie de el. (I.L. Caragiale)
Sa-ţi spun ce este dragostea adevarata. E credinta oarba, umilinta fara preget, supunere desavarsita, încredere şi daruire impotriva ta însuti, impotriva lumii întregi. Dragostea inseamnă sa iti dai inima si sufletul întreg celui care ti le va zdrobi. (Charles Dickens)
miercuri, 8 octombrie 2008
Ganduri...
Când iubeşti îţi pui sufletul în palmele persoanei iubite, fără să te întrebi ce va face aceasta cu el. Ai încredere nemărginită.
Când iubeşti îţi picură miere în cuvinte...
Când iubeşti, fiecare lucru mic devine o mare bucurie.
"Cand iubesti pe cineva, simti nevoia sa-ti fie aproape. Sa i te poti confesa, sa radeti impreuna. E aproape la fel de important ca aerul" - Rosamunde Pilcher
Cand iubesti, lupti. Si vei lupta pana ceva din interiorul tau iti spune sa renunti. Pentru ca nu poti sa lasi totul fara un mic razboi, in primul rand iti demonstrezi tie ca iubesti prin faptul ca lupti.
Când iubeşti pluteşti în al nouălea cer, dansând printre nori şi omul pe care-l iubeşti ţi se pare a fi un înger, deşi n-ai văzut niciodată cum arată unul.
Cel mai important este atunci când iubeşti cu adevărat şi spui… DA ...
Si mult mai important : sa nu uiti NICIODATA cum e cand iubesti.
Când iubeşti îţi picură miere în cuvinte...
Când iubeşti, fiecare lucru mic devine o mare bucurie.
"Cand iubesti pe cineva, simti nevoia sa-ti fie aproape. Sa i te poti confesa, sa radeti impreuna. E aproape la fel de important ca aerul" - Rosamunde Pilcher
Cand iubesti, lupti. Si vei lupta pana ceva din interiorul tau iti spune sa renunti. Pentru ca nu poti sa lasi totul fara un mic razboi, in primul rand iti demonstrezi tie ca iubesti prin faptul ca lupti.
Când iubeşti pluteşti în al nouălea cer, dansând printre nori şi omul pe care-l iubeşti ţi se pare a fi un înger, deşi n-ai văzut niciodată cum arată unul.
Cel mai important este atunci când iubeşti cu adevărat şi spui… DA ...
Si mult mai important : sa nu uiti NICIODATA cum e cand iubesti.
marți, 7 octombrie 2008
Vis vegetal
Vis Vegetal
(Magda Isanos-adaptare)
As vrea sa fiu copac
Si-as vrea sa cresc langa fereastra
ta.
Te-as auzi,
Si-n voie te-as privi intreaga zi
M-as apuca si iarna
sa-nfloresc,
Ca sa te bucuri!
Pasarile cele mai mandre-ar face
cuib pe creanga mea,
Iar noptile mi-ar da cercei de stele
Pe care, ca pe
frunze ti le-as da.
Prin geamul larg deschis, de-atatea ori
M-as apleca
usor sa-ti sarut
Când parul ce pe frunte ti-a cazut,
Când buzele
cu buze moi de flori
Spre toamna m-as juca zvarlindu-ti mere
Si foi de
aur rosu prin odaie
Cu-a ramurilor tanara putere
Ti-as apara obloanele de
ploaie.
Si, cine stie, poate ca-ntr-o seara
De primavara, când va fi si
luna
Va trece prin gradina o zana buna,
Facandu-ma barbat sa
fiu iara.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
Genunchiul ud de frunze si
pamânt,
Cu roua si cu luna pe obraz,
Eu ti-as sari în casa si
senin,
Uitind de-atata vreme sa vorbesc,
Cu cate-un cuib în fiecare
mana,
As incepe
sa
zambesc.
(Magda Isanos-adaptare)
As vrea sa fiu copac
Si-as vrea sa cresc langa fereastra
ta.
Te-as auzi,
Si-n voie te-as privi intreaga zi
M-as apuca si iarna
sa-nfloresc,
Ca sa te bucuri!
Pasarile cele mai mandre-ar face
cuib pe creanga mea,
Iar noptile mi-ar da cercei de stele
Pe care, ca pe
frunze ti le-as da.
Prin geamul larg deschis, de-atatea ori
M-as apleca
usor sa-ti sarut
Când parul ce pe frunte ti-a cazut,
Când buzele
cu buze moi de flori
Spre toamna m-as juca zvarlindu-ti mere
Si foi de
aur rosu prin odaie
Cu-a ramurilor tanara putere
Ti-as apara obloanele de
ploaie.
Si, cine stie, poate ca-ntr-o seara
De primavara, când va fi si
luna
Va trece prin gradina o zana buna,
Facandu-ma barbat sa
fiu iara.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
Genunchiul ud de frunze si
pamânt,
Cu roua si cu luna pe obraz,
Eu ti-as sari în casa si
senin,
Uitind de-atata vreme sa vorbesc,
Cu cate-un cuib în fiecare
mana,
As incepe
sa
zambesc.
luni, 6 octombrie 2008
miercuri, 1 octombrie 2008
Ganduri...
...imi e greu sa scriu din nou ganduri pe acest blog...din mai multe motive...
...unul este ca dragostea noastra pare ca a disparut, dar se stie ca nu este asa...incercam amandoi sa o facem sa fie invizibila, chiar reusim...chiar daca, in multe momente, ma doare, chiar daca mi-as dori sa vorbim despre asta, se pare ca ne e bine asa...
...al doilea motiv este ca nu vroiam sa iti mai spun despre mine...ca gandurile mele sa ramana interioare, ca dorinta mea ca totul sa fie bine (macar ca acum) sa fie doar a mea...poate si aceasta marturisire e temporara si e datorata zilei frumoase (chiar exuberanta) de azi...
...tu taci in privinta noastra...nici macar tu nu stii de ce...poate nici nu trebuie sa zici altfel, sa te exprimi altfel...stiu insa ca simti si tu in orice moment tensiunea dintre noi...o tensiune sentimentala, nici eu, nici tu nu putem sa o exprimam in cuvinte...incercam (si reusim) zilele acestea (saptamani deja) sa pastram prietenia, in ciuda sentimentelor care trec de acest prag...sper sa reusim, e o perioada frumoasa, desi (recunosc) sunt multe momente cand imi doresc sa te chem macar sa imi fii mai aproape...nu o fac pentru ca nu vreau sa te fortez, sa te supar, sa te retin, sa te deranjez...
...pana la urma, tu ai luat decizia corecta...ai fost dura, ai fost realista, desi esti asa de copilaroasa (si, Doamne!, cat imi place asta), in multe lucruri pe care le faci, le gandesti sau la care visezi...ne-am jucat amandoi destul, poate prea mult, asa incat unele lucruri au inceput sa ne arda pe amandoi, nefiind atenti la foc, ci doar la jocul nostru...e timpul sa ne ungem cu alifii, din pacate, astfel incat sa nu mai suferim...
...te-ai ascuns mult timp in sufletul tau, mi-ai lasat doar mie (si unei alte persoane, stii tu...) o fereastra (doar ai uitat-o?) sa vad ce e in interior...nu regret ca am vazut, nu regret ca nu am patruns inauntru...regret ca nu lasi persoanele pe care le iubesti sa ajunga acolo...sau poate te-ai schimbat in ultimele zile....lasa pe persoana de langa tine (si iar, stii tu...) sa ajunga acolo, sa treaca dincolo de fereastra...daca nu va reusi, nu te va merita....si pentru a reusi, depinde si de tine...
Noapte buna, draga mea!
...unul este ca dragostea noastra pare ca a disparut, dar se stie ca nu este asa...incercam amandoi sa o facem sa fie invizibila, chiar reusim...chiar daca, in multe momente, ma doare, chiar daca mi-as dori sa vorbim despre asta, se pare ca ne e bine asa...
...al doilea motiv este ca nu vroiam sa iti mai spun despre mine...ca gandurile mele sa ramana interioare, ca dorinta mea ca totul sa fie bine (macar ca acum) sa fie doar a mea...poate si aceasta marturisire e temporara si e datorata zilei frumoase (chiar exuberanta) de azi...
...tu taci in privinta noastra...nici macar tu nu stii de ce...poate nici nu trebuie sa zici altfel, sa te exprimi altfel...stiu insa ca simti si tu in orice moment tensiunea dintre noi...o tensiune sentimentala, nici eu, nici tu nu putem sa o exprimam in cuvinte...incercam (si reusim) zilele acestea (saptamani deja) sa pastram prietenia, in ciuda sentimentelor care trec de acest prag...sper sa reusim, e o perioada frumoasa, desi (recunosc) sunt multe momente cand imi doresc sa te chem macar sa imi fii mai aproape...nu o fac pentru ca nu vreau sa te fortez, sa te supar, sa te retin, sa te deranjez...
...pana la urma, tu ai luat decizia corecta...ai fost dura, ai fost realista, desi esti asa de copilaroasa (si, Doamne!, cat imi place asta), in multe lucruri pe care le faci, le gandesti sau la care visezi...ne-am jucat amandoi destul, poate prea mult, asa incat unele lucruri au inceput sa ne arda pe amandoi, nefiind atenti la foc, ci doar la jocul nostru...e timpul sa ne ungem cu alifii, din pacate, astfel incat sa nu mai suferim...
...te-ai ascuns mult timp in sufletul tau, mi-ai lasat doar mie (si unei alte persoane, stii tu...) o fereastra (doar ai uitat-o?) sa vad ce e in interior...nu regret ca am vazut, nu regret ca nu am patruns inauntru...regret ca nu lasi persoanele pe care le iubesti sa ajunga acolo...sau poate te-ai schimbat in ultimele zile....lasa pe persoana de langa tine (si iar, stii tu...) sa ajunga acolo, sa treaca dincolo de fereastra...daca nu va reusi, nu te va merita....si pentru a reusi, depinde si de tine...
Noapte buna, draga mea!
Morala muntilor
Am incercat sa definesc ceea ce imi place sa numesc morala muntilor. Si am afirmat ca muntii despart ca sa apropie.. ca ei te obliga sa taci pentru a gasi cuvintele cele mai potrivite, ceea ce nu e putin lucru intr-o lume zgomotoasa care nu suporta nici discretia Giocondei.
Exista totusi, o morala a muntilor? Am copilarit langa munti si raspunsul meu nu poate fi decat unul singur. Dar imi dau seama ca pot fi banuita de orgoliu. De aceea prefer sa recunosc ca noi insine, cei care ne-am nascut langa munti, suntem cei dintai stingheriti de defectele noastre. Cand vorbim de morala muntilor n-o facem pentru ca am fi mai buni sau mai rai decat cei care au trait mereu departe de munti, ci pentru a ne explica noua insine de ce suntem asa si nu altfel. Caci ar fi o copilarie sa judecam caracterele dupa altitudinea la care s-au format, si in ceea ce ne priveste, intelegem de pilda, de ce nu prea stim sa fim degajati. Linistea noastra, a celor care am vazut cerul lipidu-si obrazul de piatra, e colturoasa ca muntele. Noi ne ascundem tandretea sub o platosa de asprime, de frica sa nu fim trasi pe sfoara si sa ne expunem prea mult dezvaluindu-ne caldura fara nici o precautie.
Obisnuiti cu intimitatea tacuta a muntelui, ne hotaram cu greu sa iesim din rezerva si nu ne marturisim usor sentimentele. Preferam sa iubim decat sa facem declaratii de dragoste. Si devenim, brusc, timizi pe orice scena unde hohotesc reflectoarele. Nu ne judecati, prin urmare, ca n-avem destula jovialitate si nu ne laudati ca luam in serios orice fleac. Nu e nici vina noastra, nici meritul nostru. Dupa cum nu e vina noastra ca suntem in genere, zgarciti cu lucrurile marunte si risipitori cu lucrurile mari. Caci am obtinut totul greu. Nu ne-a dat nimeni nimic gratuit. Am platit pentru fiecare floare, pentru fiecare zambet si pentru fiecare bucurie. Preturi uneori prea mari. Dar pentru a ne dovedi noua insine ca ne putem ridica deasupra slabiciunilor noastre, uneori suntem gata sa pierdem totul. De fapt, calitatea noastra principala este ca nu ne jucam cu vorbele, iar defectul principal e ca am transformat asta in orgoliu.
Provocat sa rada, un om de la munte iese stingherit din adancul sau de tacere. Obisnuit sa taca, el considera rasul, cand nu e exploziv, indecent. Cu alte cuvinte, nu stim sa fim dezinvolti. De cate ori incercam, nu reusim decat sa fim stangaci, suradem fortat si se vede ca nu suntem in apele noastre. Pe scurt, n-avem vocatie de actori. Cunoastem un singur rol bine. Sa spunem ce gandim si sa fim ceea ce suntem.
Piatra si pamantul dur ne-au silit sa fim prudenti si cu ispitele metafizicii. Noi nu ne-am lipit de pamant ca sa capatam puteri, ci ca sa traim. Muntele, care seamana atat de bine cu o piramida, este, de fapt, exact contrariul unei piramide si numai cine intelege asta ne poate intelege si pe noi. Caci piramida slujeste o iluzie metafizica, in vreme ce noi, chiar in pustiul ideilor pure, ne intoarcem fata spre tarana pe care am tradat-o si spre locurile unde am invatat sa radem, sa plangem, sa iubim, sa fim oameni.
In ce ma priveste, sunt pe jumatate "un renegat", pentru ca intalnind marea, n-am putut sa plec indiferenta de pe plaja... Am luat cu mine o bucata de scoica, un fir de nisip, un strop din apa marii. Le port mereu in suflet, dar nimic nu sterge in mine amintirea si gustul pietrei. Nu pot trada niciodata pana la capat. Si tarasc dupa mine, chiar in zarva orasului, tacerea in care am crescut. De aceea surad cand cineva spune: "Totusi, muntii nu sunt decat un accident geologic"... Poate pentru unii... Pentru ceilalti... Dar orice as spune e incomplet. Si restul e iubire, iar iubirea nu se teme de obiectii. Nu, nu le reprosez nimic celor care nu iubesc muntii. De altfel, adevarata dragoste n-are nevoie de apologie. Si daca in genere, campia ne invata sa vorbim, muntele ne invata mai ales sa tacem. Cei care am trait langa munti stim bine cat ne-a ajutat si cat ne-a costat asta...!
Departe de munti, simteam cum corabia ma poarta pe valuri amagitoare si visam sa gasesc o stanca de care sa ma reazam...
Visul a devenit realitate: stanca sunteti voi..! Sa ramaneti mereu asa cum v-am cunoscut si sa fiti precum stanca: indiferent cate vor trece peste voi, sa ramaneti cu fruntea sus si sa priviti inainte... Viata merita traita asa cum este, pentru ca ni s-a dat fara sa o cerem si ni se va lua fara sa fim intrebati...
(http://marelealbastru.blogspot.com/2007/05/muntii-si-oamenii.html)
Exista totusi, o morala a muntilor? Am copilarit langa munti si raspunsul meu nu poate fi decat unul singur. Dar imi dau seama ca pot fi banuita de orgoliu. De aceea prefer sa recunosc ca noi insine, cei care ne-am nascut langa munti, suntem cei dintai stingheriti de defectele noastre. Cand vorbim de morala muntilor n-o facem pentru ca am fi mai buni sau mai rai decat cei care au trait mereu departe de munti, ci pentru a ne explica noua insine de ce suntem asa si nu altfel. Caci ar fi o copilarie sa judecam caracterele dupa altitudinea la care s-au format, si in ceea ce ne priveste, intelegem de pilda, de ce nu prea stim sa fim degajati. Linistea noastra, a celor care am vazut cerul lipidu-si obrazul de piatra, e colturoasa ca muntele. Noi ne ascundem tandretea sub o platosa de asprime, de frica sa nu fim trasi pe sfoara si sa ne expunem prea mult dezvaluindu-ne caldura fara nici o precautie.
Obisnuiti cu intimitatea tacuta a muntelui, ne hotaram cu greu sa iesim din rezerva si nu ne marturisim usor sentimentele. Preferam sa iubim decat sa facem declaratii de dragoste. Si devenim, brusc, timizi pe orice scena unde hohotesc reflectoarele. Nu ne judecati, prin urmare, ca n-avem destula jovialitate si nu ne laudati ca luam in serios orice fleac. Nu e nici vina noastra, nici meritul nostru. Dupa cum nu e vina noastra ca suntem in genere, zgarciti cu lucrurile marunte si risipitori cu lucrurile mari. Caci am obtinut totul greu. Nu ne-a dat nimeni nimic gratuit. Am platit pentru fiecare floare, pentru fiecare zambet si pentru fiecare bucurie. Preturi uneori prea mari. Dar pentru a ne dovedi noua insine ca ne putem ridica deasupra slabiciunilor noastre, uneori suntem gata sa pierdem totul. De fapt, calitatea noastra principala este ca nu ne jucam cu vorbele, iar defectul principal e ca am transformat asta in orgoliu.
Provocat sa rada, un om de la munte iese stingherit din adancul sau de tacere. Obisnuit sa taca, el considera rasul, cand nu e exploziv, indecent. Cu alte cuvinte, nu stim sa fim dezinvolti. De cate ori incercam, nu reusim decat sa fim stangaci, suradem fortat si se vede ca nu suntem in apele noastre. Pe scurt, n-avem vocatie de actori. Cunoastem un singur rol bine. Sa spunem ce gandim si sa fim ceea ce suntem.
Piatra si pamantul dur ne-au silit sa fim prudenti si cu ispitele metafizicii. Noi nu ne-am lipit de pamant ca sa capatam puteri, ci ca sa traim. Muntele, care seamana atat de bine cu o piramida, este, de fapt, exact contrariul unei piramide si numai cine intelege asta ne poate intelege si pe noi. Caci piramida slujeste o iluzie metafizica, in vreme ce noi, chiar in pustiul ideilor pure, ne intoarcem fata spre tarana pe care am tradat-o si spre locurile unde am invatat sa radem, sa plangem, sa iubim, sa fim oameni.
In ce ma priveste, sunt pe jumatate "un renegat", pentru ca intalnind marea, n-am putut sa plec indiferenta de pe plaja... Am luat cu mine o bucata de scoica, un fir de nisip, un strop din apa marii. Le port mereu in suflet, dar nimic nu sterge in mine amintirea si gustul pietrei. Nu pot trada niciodata pana la capat. Si tarasc dupa mine, chiar in zarva orasului, tacerea in care am crescut. De aceea surad cand cineva spune: "Totusi, muntii nu sunt decat un accident geologic"... Poate pentru unii... Pentru ceilalti... Dar orice as spune e incomplet. Si restul e iubire, iar iubirea nu se teme de obiectii. Nu, nu le reprosez nimic celor care nu iubesc muntii. De altfel, adevarata dragoste n-are nevoie de apologie. Si daca in genere, campia ne invata sa vorbim, muntele ne invata mai ales sa tacem. Cei care am trait langa munti stim bine cat ne-a ajutat si cat ne-a costat asta...!
Departe de munti, simteam cum corabia ma poarta pe valuri amagitoare si visam sa gasesc o stanca de care sa ma reazam...
Visul a devenit realitate: stanca sunteti voi..! Sa ramaneti mereu asa cum v-am cunoscut si sa fiti precum stanca: indiferent cate vor trece peste voi, sa ramaneti cu fruntea sus si sa priviti inainte... Viata merita traita asa cum este, pentru ca ni s-a dat fara sa o cerem si ni se va lua fara sa fim intrebati...
(http://marelealbastru.blogspot.com/2007/05/muntii-si-oamenii.html)
luni, 29 septembrie 2008
Te iubesc fara cuvinte...
Te iubesc fără cuvinte
Când nu îţi spun că te iubesc să ştii că te iubesc mai mult
Eşti un parfum sublim ce-l simt, fără cuvinte...
E uneori prea greu de spus, prefer să tac şi să ascult
Când număr printre picături vechi jurăminte
Când uit să-ţi spun că te iubesc, să nu tresari în visul tău
Şi să nu crezi că te-am pierdut printr-o uitare…
Secundă-ţi sunt într-un abis, eşti clipa sufletului meu
Prin întunericul prea dens te-mbrac în soare
Când nu ţi-am spus că te iubesc, te-am mai iubit încă odată
Şi neştiind că te ador, mi-ai plâns în braţe
Smaraldul trist din ochii tăi m-a tot strigat ca altadată
Lăsând durerea ce-o simţeai să mă agaţe
Când nu-ţi voi spune te iubesc, să ştii că te iubesc din nou
Şi-ţi scriu pe buze un sărut ce nu te minte
Nu mă-nvăţa cum să te chem în noapte cu al meu ecou!
Eu ştiu să-ţi spun că te iubesc fără cuvinte…
(Mariana Eftimie Kabbout)
Când nu îţi spun că te iubesc să ştii că te iubesc mai mult
Eşti un parfum sublim ce-l simt, fără cuvinte...
E uneori prea greu de spus, prefer să tac şi să ascult
Când număr printre picături vechi jurăminte
Când uit să-ţi spun că te iubesc, să nu tresari în visul tău
Şi să nu crezi că te-am pierdut printr-o uitare…
Secundă-ţi sunt într-un abis, eşti clipa sufletului meu
Prin întunericul prea dens te-mbrac în soare
Când nu ţi-am spus că te iubesc, te-am mai iubit încă odată
Şi neştiind că te ador, mi-ai plâns în braţe
Smaraldul trist din ochii tăi m-a tot strigat ca altadată
Lăsând durerea ce-o simţeai să mă agaţe
Când nu-ţi voi spune te iubesc, să ştii că te iubesc din nou
Şi-ţi scriu pe buze un sărut ce nu te minte
Nu mă-nvăţa cum să te chem în noapte cu al meu ecou!
Eu ştiu să-ţi spun că te iubesc fără cuvinte…
(Mariana Eftimie Kabbout)
joi, 25 septembrie 2008
miercuri, 24 septembrie 2008
Scrisoare...
Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic. As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica. As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata!
Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu. Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor... Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata... N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.
Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii... Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.
Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.
Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune "te iubesc"si nu mi-as asuma, in mod rostesc, gandul ca deja stii.
Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita.
Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui "imi pare rau", "iarta-ma", "te rog" si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.
Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza- le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine.
Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu. Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor... Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata... N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.
Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii... Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.
Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.
Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune "te iubesc"si nu mi-as asuma, in mod rostesc, gandul ca deja stii.
Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita.
Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui "imi pare rau", "iarta-ma", "te rog" si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.
Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza- le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine.
joi, 18 septembrie 2008
Citeam...
...acum ceva zile cuvinte dintr-un articol pe un site pentru fete, l-am pastrat, se pare ca in seara asta am un pic de timp sa iti trimit si tie cateva franturi din el...chiar daca relatia noastra s-a dezvoltat mai frumos in ultimele zile, draga mea...
...sunt zile triste, sunt zile tensionate, obositoare, insa prietenia ta ma ajuta sa zambesc in continuare...
"Se spune ca prietenii sunt cele mai de pret fiinte din viata noastra. Fara ei, am fi mult mai saraci, mai singuri. Dar atunci cand prietenia se transforma in dragoste sau cand ceea ce simti pentru "amicul" tau este mai mult decat o simpla prietenie... poate fi foarte greu, mai ales daca sentimentele nu iti sunt impartasite!
Nu ti s-a intamplat niciodata sa te indragostesti nebuneste de un amic, dar el sa nu simta acelasi lucru pentru tine? Parca cerul se prabuseste si nu poti sa iti imaginezi o clipa fara ca el sa iti fie alaturi, fara sa iti mangaie fata sau sa te stranga de mana atunci cand nu te simti in siguranta...
Ai face orice numai sa ii fii aproape, chiar sa ii si accepti prietenia. Orice clipa petrecuta alaturi de el, pentru tine inseamna foarte mult. Dar oare aceasta este cea mai buna alegere pe care o poti face?
De multe ori ne este foarte greu, aproape imposibil, sa ne ascundem dragostea fata de o persoana. Dar pentru a fi cat mai aproape de ea, esti gata sa accepti sa ii fii amica si sa speri ca poate, intr-o zi, se va arunca in bratele tale? Oare merita acest sacrificiu? Poate vei spune ca pentru dragoste vei face orice, chiar si asta...
Dragostea poate merita orice sacrifiu, insa nu si amagire sau sa traiesti in minciuna. Tu iti doresti sa fiti mai mult decat simpli prieteni, insa el ti-a explicat ca acest lucru nu se poate, pentru ca sentimentele lui de dragoste sunt sortite altei persoane.
Se poate intampla oricand si oricui... si totusi, ce faci in acest caz? Intr-adevar, este o situatie dificila si foarte greu de suportat, dar singurul lucru intelept pe care il poti face este sa te retragi.
Decat sa poti o lupta surda, mai bine te retragi, pentru ca singura persoana care va suferi esti chiar tu. In dragoste nu poti face planuri sau forta pe cineva sa te iubeasca. Se spune ca dragoste fara suferinta nu exista, dar si aceasta sufeinta trebuie impartasita, ca si dragostea. Si nu cred ca vei avea puterea sa iubesti pentru amandoi, sa te minti fara incetare si sa speri la nesfarsit ca el te va iubi candva.
Tu l-ai ales pe el, insa el nu te-a ales pe tine... Dragostea nu poate alege un singur om, pentru ca ar fi mult prea coplesitor, din acest motiv este nevoie de doi!
Este foarte greu sa iti reprimi sentimentele de dragoste, dar si mai grea poate fi suferinta. Situatia trebuie acceptata asa cum este, iar amagirea nu este niciodata o solutie.
Dragostea intre doi prieteni se poate naste oricand, nu o putem controla, important este ca cei doi sa fie pe aceeasi lungime de unda. Relatia de amicitie de dinainte poate fi considerata un atu pentru dragostea ce va urma, dar aceasta trecere amic-iubit poate distruge si o prietenie. Important este ca cei doi sa stie sa gestioneze situatia. "
miercuri, 17 septembrie 2008
Optimism in zile triste...
Este atât de usor să spunem că viata este grea... Sunt multi care afirmă asta zi de zi, cu o anumită plăcere de a mărturisi adevărul trist al vietii lor. Dar viata este asa cum ne-o facem, asa cum o judecăm singuri. Din păcate, putini trec de acest stadiu, la cel care ar urma în mod natural stării de nemultumire: să-si adune puterile pentru a depăsi greutătile ei.
Oricum ar fi viata cuiva, ea păstrează mereu în rezervă căi si solutii care îi stau omului la îndemână, doar să vrea să le folosească. Oricui i se poate întâmpla să ajungă într-o situatie dificilă sau la fundul sacului, si atunci este momentul când se poate decide să urce din nou la suprafată si mai sus. Primul gest trebuie să fie acela de a ridica privirea si a căuta treapta următoare. Oamenii în fata cărora doar ne plângem de greutăti rareori ne pot ajuta, chiar dacă ne iubesc.
Problemele vietii nu sunt menite să ne facă zile grele, noi le dăm puterea asta, dacă ne complacem în atitudinea de victime ale vietii. Mai degrabă, provocările vietii ne pun în situatii în care tocmai acest lucru e necesar, corectarea atitudinii, ca să putem găsi solutii creative, ce uneori pot însemna si mari schimbări în ceea ce facem sau în felul cum trăim.
Trebuie să recâstigăm sentimentele de optimism si sigurantă date de tot ce avem bun în viata noastră: acele lucruri care ne asigură resursele si mediul necesar pentru a face tot ce putem cu ceea ce avem la îndemână. Asta ar fi starea de fericire legată de abundenta de resurse si posibilităti pe care le avem mereu la dispozitie, iar dacă pierdem asta din vedere, atunci îi ia locul în sufletul nostru nemultumirea si deprimarea. Mai bine este să ne concentrăm asupra lucrurilor bune pe care ni le dă viata, decât să ne plângem de cele pe care nu ni le-a dat.
(Adrian Mîndrută-Tănăsescu, in Raspandacul)
Oricum ar fi viata cuiva, ea păstrează mereu în rezervă căi si solutii care îi stau omului la îndemână, doar să vrea să le folosească. Oricui i se poate întâmpla să ajungă într-o situatie dificilă sau la fundul sacului, si atunci este momentul când se poate decide să urce din nou la suprafată si mai sus. Primul gest trebuie să fie acela de a ridica privirea si a căuta treapta următoare. Oamenii în fata cărora doar ne plângem de greutăti rareori ne pot ajuta, chiar dacă ne iubesc.
Problemele vietii nu sunt menite să ne facă zile grele, noi le dăm puterea asta, dacă ne complacem în atitudinea de victime ale vietii. Mai degrabă, provocările vietii ne pun în situatii în care tocmai acest lucru e necesar, corectarea atitudinii, ca să putem găsi solutii creative, ce uneori pot însemna si mari schimbări în ceea ce facem sau în felul cum trăim.
Trebuie să recâstigăm sentimentele de optimism si sigurantă date de tot ce avem bun în viata noastră: acele lucruri care ne asigură resursele si mediul necesar pentru a face tot ce putem cu ceea ce avem la îndemână. Asta ar fi starea de fericire legată de abundenta de resurse si posibilităti pe care le avem mereu la dispozitie, iar dacă pierdem asta din vedere, atunci îi ia locul în sufletul nostru nemultumirea si deprimarea. Mai bine este să ne concentrăm asupra lucrurilor bune pe care ni le dă viata, decât să ne plângem de cele pe care nu ni le-a dat.
(Adrian Mîndrută-Tănăsescu, in Raspandacul)
luni, 15 septembrie 2008
Poveste...
...vazuta azi, care imi aduce aminte (partial) de noi...
...o zi care a curs frumos, cu cuvinte dulci, prietenesti, din pacate, seara ta nu e la fel de linistita...
...o zi care a curs frumos, cu cuvinte dulci, prietenesti, din pacate, seara ta nu e la fel de linistita...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
