Ganduri de sfarsit de an...

Nu vroiam sa treaca anul si sa nu iti scriu ce a insemnat pentru mine toata aceasta perioada...sau mai bine spus, ce inseamna acum dragostea noastra pentru mine…
…nu o percepe decat ca o cale prin care incerc sa deslusesc sufletul nostru

Pana nu de mult, dragostea noastra copilaroasa, doar o joaca a anilor grei. Apoi pragul indraznelilor...am indraznit prea multe anul acesta si ne-am inchis, parca, repede, speriati, derutati. Ai fugit...
Sa ma razbun? Rau, ca sa suferi, ca si mine...convins ca nu ma simti aproape decat in clipele cand suntem singuri si vorbim…
Am devenit, fara sa imi doresc, mincinos…Sa te mint prin omisiune in fiecare zi…doar ca sa nu iti spun in fiecare moment ce mult insemni pentru mine sau cat te iubesc…daca minti, jocul devine mai putin copilaros, poate chiar prea serios…
Si apoi, mi-am dat seama ca e o prostie, eram, de fapt, prinsi intr-un cerc, din care nu scapam, tot dadeam unul de altul. Am incercat si sa ma rup de tine deseori, chiar si azi, sa devin liber in constiinta…sa alunec de langa tine.
Nu am putut...esti ancorata prea adanc in sufletul meu…
Am suferit deseori…nu puteam nici sa ma rup definitiv de tine, nici nu am reusit sa devin totul pentru tine, sa nu ai nevoie decat de mine, sa umplu singur golurile din inima ta.
Stiu ca semenam, aveam aceleasi ganduri, aceleasi aspiratii…uneori insa simt ca nu iti ajung, tanjesti la mai mult si mai mult, desi te-as urma unde nici nu iti dai seama…pari mereu framantata, nemultumita si imi transmiti senzatia ca sunt insuficient…clipe reci care ne despart…asa a fost si in Bucurestiul acelei zile…
Am avut si am..si sigur voi avea inca mult timp nevoie de tine, din cauza ta si pentru tine devin intr-un fel sau altul…apar adesea rau, nesuferit, trist, desi in mine sunt cu totul altul…clipe cand imi pare rau ca te supar, stiind ca o fac doar pentru ca te iubesc atata…

Mi-ar dori ca sa avem curajul la mai mult…l-am avut pana acum numai pentru provocari innebunitoare, de ambele parti si in cantitati pe care ni le comensuram fiecare zilnic…”azi ii ofer atat, maine deloc, poimaine mai mult”…si invers…preliminarii fara sfarsit, care ne ard, ne ametesc, ne aduc pe pragul nebuniei dragostei…De cate ori nu mi-am spus: azi va fi a mea, gata, acum, cu totul sau macar cu acel “te iubesc” zilnic pe care mi-l doresc…Si nu reauseam, nu reuseai, poate tocmai pentru ca eram speriat pentru ca imi doream atat…

Jocuri…mi-e frica de ele, pentru ca aduc deseori dezamagiri, dar...le doresc, le astept, cand ne aruncam in ele, te simt numai a mea...si stiu ca iti dai seama pentru ca altfel te-ai fi oprit inaintea inceputului...

Zbuciumul pe care mi-l provoaca dragostea ta incalcita, iritabila, inconstanta, distantata e unitar si zilnic…”flirtul” meu pasional cu tine, de aproape un an, care este, de fapt, dragoste s-ar putea curma si maine, dar va reveni o zi mai tarziu cand iar ne vom impaca si vom reveni la copilarii, prostii, certuri si, normal, dragoste…

Asa ca, in anul ce vine, mi te doresc mai aproape si mai aproape…daca se poate ca sa fii asa, desi esti deja in inima mea…nu am vrut sa te supar sau sa te simti aiurea azi…de aceea, am vrut sa iti spun prin acest mesaj ce mult te iubesc…

Sa ai un an minunat, draga mea!!!

LA MULTI ANI!

The Young One

Dor de tine...

...ma gandesc deseori la tine, am asa de multe sa iti spun...

...cum nu pot si nu stiu daca simti la fel, iti spun si azi...

...ca te iubesc din tot sufletul meu...enorm...iubesc tot ce reprezinti tu...

...si, maine, te voi iubi si mai mult...si mai trist...

...si in fiecare zi, gandurile ma vor purta spre inima ta inchisa...

Ma bucur...

...mult ca ti-a placut cadoul de Craciun...sunt asa de fericit...
Pupici dulci si multa-multa iubire, draga mea!!!

Cine-ti cunoaste sufletul intortocheat?

You're dangerous 'cause you're honest
You're dangerous, you don't know what you want
Well you left my heart empty as a vacant lot
For any spirit to haunt

Hey hey sha la la
Hey hey

You're an accident waiting to happen
You're a piece of glass left in a beach
Well, you tell me things I know you're not supposed to
Then you leave me just out of reach

Hey hey sha la la
Hey hey sha la la

Who's gonna ride your wild horses?
Who's gonna drown in your blue sea?
Who's gonna ride your wild horses?
Who's gonna fall at the foot of thee?

Well you stole it 'cause I needed the cash
And you killed it 'cause I wanted revenge
Well you lied to me 'cause I asked you to
Baby, can we still be friends?

Hey hey sha la la
Hey hey sha la la

Who's gonna ride your wild horses?
Who's gonna drown in your blue sea?
Who's gonna ride your wild horses?
Who's gonna fall at the foot of thee?

Oh, the deeper I spin
Oh, the hunter will sin for your ivory skin
Took a drive in the dirty rain
To a place where the wind calls your name
Under the trees the river laughing at you and me
Hallelujah, heavens white rose
The doors you open
I just can't close

Don't turn around, don't turn around again
Don't turn around, your gypsy heart
Don't turn around, don't turn around again
Don't turn around, and don't look back
Come on now love, don't you look back!

Who's gonna ride your wild horses?
Who's gonna drown in your blue sea?
Who's gonna taste your salt water kisses?
Who's gonna take the place of me?

Who's gonna ride your wild horses?
Who's gonna tame the heart of thee?

Ti-am scris odata...

Ti-am scris odată


Ti-am scris demult o poezie
Dar nu stiu ce-am făcut cu ea.
Cântat duios, de ciocârlie
În inimă, în lumea mea.

Eu mă gândesc cu drag la tine
Iar noaptea îti visez scrisori,
În care-ti povestesc de bine,
De frumuseti, de sărbători...

Tu esti acum depatre tare
Si nu doresti să mă mai vezi.
Nu ai în suflet sărbătoare,
Nu mai asculti, nu mă mai crezi.

Surâs golit de veselie
Am adunat aici, în mine,
Adânc ascuns, să nu se stie
Că ce visez eu, nu mai vine.

Inima grea, de jale plină,
Am încuiat-o-ntr-un sertar,
În noptiera din grădină,
Când am luat-o de pe jar.

Iar cântecul de ciocârlie,
Poezioara ce ti-am scris,
S-a mistuit în colivie,
Atunci, când m-am trezit din vis.

Ti-am scris odat-o poezie
Despre ce-o fi, despre ce-a fost...
Si chiar dacă nu-ti pasă tie,
Ea, totusi, a avut un rost.

(Voicu Marina)

Facem un targ?

Tu ma ierti ca te plac asa de mult,
Si eu te voi ierta ca nu ma placi indeajuns de mult...

Tu ma ierti ca imi e asa de dor de tine,
Si eu te iert pentru ca esti asa de rece...

Tu ma ierti pentru cursa nebuna a inimii mele catre tine,
Si eu te iert pentru ca tu nu o auzi...

Tu ma ierti ca ma joc cum vrei tu,
Si eu te iert pentru ca te joci cu sentimentele mele...

Tu ma ierti pentru ca te vad asa de atragatoare,
Si eu te iert pentru ca nu observi asta...

Tu ma ierti ca te-am urcat pe un piedestal,
Si eu te iert ca m-ai pus la picioarele tale...

Tu ma ierti pentru ca vreau sa fiu cu tine,
Si eu te iert pentru ca eviti...

Tu ma ierti pentru ca nu sunt capabil sa renunt la tine,
Si eu te iert pentru ca niciodata nu te-ai deschis de tot...

Tu ma ierti pentru ca imi fac sperante si vise,
Si eu te iert pentru ca le destrami...

Facem acest targ???

Ce zici...

...de o cina romantica cu mine, pierduti in ochii celuilalt, cu multe-multe lumanarele aprinse pentru a ilumina dragostea noastra?

Dragostea doare...

Inima zdrobita...

...in mii de particele...
Imi aduc des aminte, ca si in dimineata asta, clipele pierdute in care iti era dor de mine, cand ma iubeai mai mult decat un prieten...mi-ai spus odata "imi e nespus de dor de tine"...mi-ai spus de multe ori ca iti e drag de mine, ca iti imaginezi "cum ar fi fost daca...".

Cateodata imi e dor de clipele acelea, cand ne destainuiam gandurile, cand citeai blogul asta si imi spuneai ce simti, te ascundeai in acele "..............................." pentru ca eu sa imi inchipui ce vreau...cand imi spuneai ca nu vrei sa ma pierzi niciodata ceea ce insemna atunci ca nu vrei sa pierzi dragostea mea...

Nu o pierzi, nu am incetat nici o clipa sa te iubesc, nu te iubesc mai putin, ci doar am incercat sa te detasez de gandurile mele...dar...si acum...imi e dor...de dragostea noastra...si vreau sa pretuiesc fericirea prin ochii tai frumosi...

Poezii simpatice

Fericirea e sa iti bei cafeaua de dimineata
si soarele sa iti bata pe dunga cestii
molcom si perpendicular
iar tu sa fii
imbracat in pielea ta
Ghivecele de flori sa stea aliniate si multumite
in ele
Sa iti plimbi degetele peste linia cestii
si soarele sa se strecoare
printre degete
Iar tu sa nu simti nici un regret

*

Am cautat in recycle bin
Ce am gasit: un dop de pluta
o ascutitoare o poza un geamantan mic o harfa un
monstru care zimbea
Am luat ascutitoarea si am ascutit monstrul zimbitor
apoi l-am legat cu o sforicica pe care o aveam in buzunar
si l-am bagat in geamantanul mic
Apoi am cintat putin la harfa
Se auzea foarte frumos
Poza era o poza de demult
Nu puteam recunoaste fetele personajelor
Erau triste.
Linga ele intr-un colt statea o pisica
Am luat-o si am bagat-o in dopul de pluta
A mieunat
Apoi am luat mouse-ul
si la intrebarea
are you sure you want to empty the recycle bin?
am raspuns: yes

*

Nu mai vreau culori
nu mai vreau forme
nu mai vreau obiecte
nu mai vreau
nimic
vreau
sa stau
stau

*
Am descoperit 21 de moduri de supravietuire
Primul e sa maninci clatite cu spanac
Al doilea e sa impaturesti foarte atent fata de masa
Si sa nu lasi nici o cuta
Al treilea e sa telefonezi la prieteni
Al patrulea e sa adormi
Al cincilea e sa mesteci orbit fara zahar
Al saselea e sa gatesti supa de cartofi
Al saptelea e sa plutesti intr-un bazin cu apa limpede
Al optulea e sa citesti o carte frumoasa
Al noualea e sa visezi la ce a mai ramas
Al zecelea e sa povestesti tot
Al unsprezecelea e sa faci rebus si sa nu gasesti
dezlegarile
Al doisprezecelea e sa fii foarte trist
Al treisprezecelea e sa fii bucuros
Al patrusprezecelea e sa stergi praful
Al cincisprezecelea e sa te speli pe cap
Al saisprezecelea e sa plantezi bulbi de lalele
Al saptesprezecelea e sa desenezi
Al optsprezecelea e sa te ghemuiesti in pat
Al nouasprezecelea e sa faci facturi
Al douazecilea e sa bei apa plata si nu prea rece
Al douazeci si unulea e sa scrii toate astea

(Dana Catona-din volumul Iepurele de martie, Ed. Corint 2008)

Am nevoie de tine

Iar gandurile mele...

Nu arunca dragostea mea...

Bee Gees Don't Throw It All Away Our Love

Ganduri...

Prea des imi e dor de tine si prea des iti sunt indiferent...

Te iubesc pentru ca vei muri

Probabilitatea ca doi oameni sa existe
sa se gaseasca
si sa se iubeasca
este egala cu posibilitatea
ca un meteorit
sa cada
pe pamint
exact in gaura
care i se potriveste.

Simt cum ma-ndepartez de tine
cu fiecare cuvint
pe care-l scriu
simt ca fiecare litera-i o caramida
din zidul
pe care neputinta mea
de-a nu scrie
il ridica intre noi.

Scriu si ma tem ca "te iubesc" e un ferpar
al sentimentului pe care scriindu-l
il ucid.

Scriu desi stiu ca oricit de frumoasa ar fi o carte
publicarea ei nu va putea justifica
taierea unui copac.

N-am timp sa cred trebuie SA FIU Dumnezeu -
un Dumnezeu care sacrifica lumea-ntreaga
pentru un singur om
un Dumnezeu care se roaga-n fiecare zi
in fata oglinzii
sperind ca te va vedea pe Tine.

Din nenorocire insa
Dumnezeu e un poet prost:
poeziile lui ajung
fara exceptie
in cosul de gunoi
al mortii.

(Daniel-Silvian Petre)

Calea de ales...

Se spune că erau trei prieteni care îşi doreau să urce un munte pentru că în vârful lui trăia un bătrân plin de înţelepciune pe care îşi doreau să-l cunoască.

La un moment dat au ajuns la o răscruce, şi fiecare a continuat să-şi aleagă drumul după cum îl îndemna sufletul.

Primul a ales o cărare abruptă, ce urca drept către vârf. Nu-i păsa de pericole, dorea să ajungă la bătrânul din vârful muntelui cât mai repede.

A doua cale nu era chiar atât de abruptă, dar străbătea un canion îngust şi accidentat, străbătut de vânturi puternice.

Al treilea a ales o cărare mai lungă, care ocolea muntele şerpuind în pante line.

După 7 zile, cel care urcase pe calea cea abruptă a ajuns în vârf extenuat, plin de răni sângerânde. Plin de nerăbdare s-a aşezat să-şi aştepte prietenii.

După 7 săptămâni, ameţit de vânturile puternice care i se împotriviseră, ajunse şi al doilea. Se aşeză în tăcere lângă cel dintâi, aşteptând.

După 7 luni sosi şi cel de-l treilea, cu faţa strălucindu-i de fericire, semn al unei profunde stări de linişte şi mulţumire interioară.

Ceilalţi doi erau furioşi pentru că drumul lor a fost greu şi au avut mult de aşteptat, în timp ce drumul celui de-al teilea a fost o adevărată plăcere. Aşa că l-au întrebat pe bătrânul înţelept care a ales cel mai bine.

- Ce ai învăţat tu? îl întrebă pe primul.

- Că viaţa este grea şi plină de pericole şi greutăţi; că este plină de suferinţă şi adeseori ceea ce întâlnesc în cale îmi poate provoca răni; că, pentru fiecare pas înainte, trebuie să duc o luptă încrâncenată care mă sleieşte de puteri. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?

- Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întreă pe al doilea.

- Că în viaţă multe lucruri mă pot abate din cale; că uneori pot să pierd drumul, ajungând cu totul altundeva decât doresc… dar dacă nu îmi pierd încrederea, reuşesc până la urmă. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?

- Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întrebă pe ultimul.

- Că mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am RĂBDARE; că dacă privesc cu înţelegere, viaţa nu este o povară grea, ci un miracol la care sunt primit cu bucurie să iau parte; că iubirea care mă înconjoară din toate părţile îmi poate lumina sufletul dacă îi dau voie să pătrundă acolo. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?

- Da! ai ales bine…

Uimiţi de răspunsurile bătrânului, cei trei prieteni au căzut pe gânduri. Şi au înţeles, în sfârşit, că la orice răscruce POT ALEGE… iar viaţa fiecăruia este rezultatul alegerilor făcute de-a lungul ei.

Măcar pe undeva prin vreun colţ de suflet… să mai găsim puţină răbdare, un strop de înţelegere… şi poate iubire!

Preocupat cu gura ta...

Smiley - preocupat cu gura ta

Un vals...

iris vals

Poveste de iubire

O frumoasa poveste despre iubire…. de Max Lucado

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Acesta îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălţime se vedea întreg satul.
Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, alţii erau scunzi. Unii purtau pălărie, alţii purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toţi erau făcuţi de acelaşi tâmplar şi trăiau în acelaşi sat.
De dimineaţa până seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cutie plină cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe străzile satului lipind steluţe sau buline unul pe celălalt.
Omuleţii drăguţi, din lemn lustruit şi frumos vopsiţi întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline.
Tot steluţe primeau şi cei talentaţi; unii puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sării peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cântece frumoase. Acestora toată lumea le dădea steluţe aurii. Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe... Ori de câte ori primeau câte o steluţă se simţeau atât de bine încât îşi doreau să mai facă ceva ca să poată primi încă una.
Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceştia din urmă.
Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alţii dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea când încerca să le explice omuleţilor de ce căzuse mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrămădeau să lipească şi mai multe buline pe el.
După un timp avea atât de multe încât nu mai vroia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălăria sau o să calce într-o baltă... şi imediat o să primească bulinuţe!!!
Adevărul este că avea atât de multe buline încât ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără nici un motiv.
„Merită mulţimea asta de buline negre", îşi spuneau omuleţii unii altora.
„Este clar că nu e bun de nimic!"
După un timp Pancinello a ajuns să creadă ce se spunea despre el:
„Aşa este nu sunt bun de nimic!", îşi spunea el.
În rarele dăţi când ieşea din casă stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simţea mai în largul lui.
Într-o zi, se întâlni cu un omuleţ total diferit de ceilalţi: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atât. Era o fată pe nume Lucia.
Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea! Încercau numai că nu rămâneau lipite ci cădeau. Fiindcă nu avea nici o bulină unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar nici una nu stătea lipită. Alţii insă o priveau cu dispreţ fiindcă nu avea nici o stea şi atunci vroiau să îi lipească o bulină dar şi aceasta cădea imediat.
„Ca ea vreau să fie", îi trecu prim minte lui Pancinello.
„Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalţi!" Aşa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nici o etichetă.
„Nu este mare lucru", îi răspunse ea. „În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli."
„Pe Eli?"
„Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier."
„Dar de ce?"
„Ce ar fi să descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!" Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecă.
„Dar crezi că-i va face plăcere să mă vadă?!?" strigă el după ea. Însă Lucia nu-l mai auzi. Aşa că Pancinello se întoarse acasă, se aşeză la fereastră şi începu să se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celălalt.
„Dar nu este drept!", îşi spuse el supărat. Şi pe loc se hotărî să meargă le Eli.
Se îndreptă spre deal şi urcă pe cărarea strâmtă până ce ajunse în vârf. Când intră în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIAŞE. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se află pe bancul de lucru trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât braţul lui! Înghiţi în sec şi îşi zise:
„Eu aici nu rămân!", şi se îndreptă spre ieşire. Dar chiar atunci îşi auzi numele:
„Pancinello, tu eşti?", se auzi un glas pătrunzător. Pancinello se opri.
„Cât mă bucur să te văd, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te văd mai bine!" Pancinello se întoarse încet şi îl privi pe meşterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.
„Ştii cum mă cheamă?", îl întrebă Pancinello.
„Bineînţeles că ştiu, doar eu te-am creat!"
Eli se plecă, îl ridică de jos şi îl aşeză lângă el pe bancă.
„Hmm...", murmură meşterul îngândurat, în timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello.
„Se pare că ai adunat ceva etichete..."
„Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!"
„Pancinello, copilul meu, în faţa mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi despre tine!"
„Chiar nu-ţi pasă?"
„Nu, şi nici ţie nu ar trebui să-ţi pese! Cine sunt ei – să împartă etichete bune sau rele? Şi ei sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce gândesc eu, Iar eu cred că eşti o persoană tare deosebită!"
Pancinello începu să râdă:
„Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aş însemna ceva pentru tine?"
Eli se uită la Pancinello, îşi puse mâna pe umărul lui micuţ şi spuse încet:
„Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!"
Nimeni..., niciodată... nu-l mai privise astfel pe Pancinello.. . şi în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte...
„În fiecare zi am sperat că vei veni la mine", continuă apoi Eli.
„Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete", răspunse Pancinello.
„Ştiu, mi-a povestit despre tine."
„De ea de ce nu se prind etichetele?"
„Fiindcă a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alţii. Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi!"
„Cum adică?"
„Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puţin îţi pasă de etichetele pe care ţi le pun ceilalţi oameni. Înţelegi?"
„Păi, nu prea..."
Eli zâmbi.
„Vei înţelege cu timpul. Acum eşti încă plin de buline negre. Deocamdată îţi va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îţi voi aduce aminte cât de important eşti pentru mine."
Eli îl puse jos pe Pancinello.
În timp ce acesta se îndrepta spre uşă, Eli îi spuse:
„Nu uita, eşti o persoană deosebită fiindcă eu te-am creat! Iar eu nu greşesc niciodată!"
Pancinello nu se opri din mers, dar gândi:
„Cred că Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate!"
Şi chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulină...