Raspus(uri)

In mod sigur, ziua de joi a fost ciudata si inexplicabila, din punctul meu de vedere.

Este mult de explicat, timpul este din ce in ce mai scurt, dar voi incerca sa imi explic si sa iti explic ce se intampla in ultimele zile, saptamani, luni. Este clar ca este ceva care mi se datoreaza, nici eu nu stiu prea bine ce evenimente starnesc sau se starnesc in jurul meu si cum sa ma eschivez de acestea pentru a avea timp pentru mine si pentru prieteni.

Am ajuns intr-o stare destul de confuza, din care incerc sa ies, dar faptele nu sunt mereu pe masura vorbelor. As vrea sa renunt la tot, sa revin la vechile obiceiuri. Si chiar sa ma intorc acasa, pentru ca stiu ca am avut discutia asta acum cateva luni (oare cate?) si ti-am spus ca as renunta la tot pentru a ma intoarce la timpul liber pe care il aveam inainte, la putinele responsabilitati de dinainte, la convorbirile noastre dese pe mail, mess, telefon, la intalnirile scurte, enervante, insistente de o data sau de doua ori pe an, cand ne desparteam cu atatea reprosuri, dar si cu multa iubire in suflet.

Revenind la joi. Pe langa tot ceea ce fac si pe langa toate lucrurile intre care ma impart, cu din ce in ce mai mare greutate, exista si emotii si sentimente. Joi a fost ziua in care ar fi trebuit sa ma elucidez si in care fiecare dintre cele trei persoane pe care le simt aproape m-au dorit langa ele, mi-au transmis sentimentele de sfarsit de an, mi-au reprosat lucruri si m-au iubit, in felul lor. Si, pentru ca te simt atat de aproape, si pentru ca este de atat de mult timp singura persoana careia ii pot spune adevarul si cat de greu imi este, ma voi stradui sa iti explic, incercand sa inteleg la randul meu.

1. Persoana pe care o visez, despre care ti-am mai spus. Mi-am impus, de la prima greseala de acest gen, sa nu mai amestec serviciul cu sentimentele. Si, in ciuda simpatiei mele pentru o persoana inteligenta, simpatica si, pe deasupra casatorita (ce asemanare!), am stat departe, desi este posibil ca in anul ce a trecut, timp in care am stat tot timpul la cativa metri unul de celalalt, amanuntele privirii mele sau incercarea de a o invata multe lucruri interesante profesional sa nu fi fost neobservate.

La plecarea mea, am simtit o usurare (pentru ca se departa tentatia, macar din punct de vedere al distantei fizice), dar si o unica sansa de a incerca sa marturisesc si sa stric (sau nu) totul. Stapan pe gandurile mele si constient ca nu se poate schimba nimic, exact cum a fost si in cazul nostru, am incercat joi sa vorbim (pe mess) despre relatiile fictive dintre oameni, plecand de la iluzia (absurda, dupa cum i-am spus) ca exista ceva intre doi oameni ca noi. Nu ma asteptam la un raspuns pozitiv, nu ma asteptam la o apropiere si mai mare, nu doream sa imi abat gandurile de la sfarsitul unui an greu, obositor, insa bun pe ansamblu.

Surpriza unei acceptari a faptului ca, inconstient, ne-am atras unul pe altul a fost mare. Ca si a faptului ca ne-am gandit ca nu este corect si bine si moral sa ne vedem cateva clipe la metrou, ultimele pe anul acesta. Am plecat, dupa o discutie de cateva ore, fiecare pe drumul lui, dar nervosi, ganditori, plini de sentimente contradictorii, constienti ca am stricat ceva sau macar ca viata e un pic altfel. Era mai bine fara discutia asta, era mai bine cu discutia asta? Cine stie, probabil ca eu si cu tine stim, pentru ca am vorbit de atatea ori, ne-am certat de atatea ori, ne-am intalnit cu sperante si altfel de ganduri si am plecat suparati sau dezamagiti, pentru a reveni a doua zi (sau dupa saptamana de suparare).

2. Despre casa, nu pot sa iti spun prea multe. Timpul este din ce in ce mai scurt, iar asteptarile mai mari. Toata lumea se asteapta sa fiu EU, pana si eu imi doresc sa privesc lumea cu mai multa intelegere. Zilele au fost frumoase, dar gandurile au zburat spre ea si tine, de prea multe ori.

3. Te-am pastrat pe tine pentru sfarsit, in mod intentionat, nu este aici o scara a sentimentelor. Am citit mesajul tau imediat cum am ajuns acasa, de mai multe ori in aceste zile, insa abia acum am reusit sa cuprind timp suficient sa iti raspund.

El cuprinde si iubire, dar si prea multe reprosuri. Nu stiu cauza imediata pentru care m-am departat usor de tine si nici nu stiu cum s-o explic, insa e clar ceva ce nu am gandit si nu mi-am dorit. De multe ori, suspin dupa felul in care vorbeam si faptul ca esti singura persoana cu care mai pot vorbi despre orice, oricand si care ma asculta, ma intelege si ma cearta daca este cazul.

Prefer sa ma intorc spre sufletul tau pentru a reusi sa imi inteleg ultimele actiuni. Nu stiu insa cum, pentru ca sincer nici nu stiu cum m-am departat. De multe ori, arunc vina peste refuzul tau de a fi impreuna, dar stiu ca nu asta e singura cauza. Nu stiu ce as fi facut daca ai fi acceptat, insa stiu ca te iubeam atunci cu toata fiinta mea, ca vroiam sa vorbim zilnic, sa asculta muzica, sa iti citesc o poezie. Asteptam cu emotie dimineata pentru a ajunge la serviciu sa mai vorbim, cautam toata seara mesajele pe mail, sperand ca ai avut un pic de timp sa imi scrii cateva cuvinte. Iti zmulgeam cu nebunie si frenezie orice „te iubesc” (sau TI, macar), vedeam in orice apropiere o acceptare a relatiei noastre de iubire imposibila.

O sa incerc sa ma schimb pentru a reveni intr-un fel sau altul. Nu promit pentru ca sunt in continuare confuz, nu stiu ce vreau si nici ce o sa fac de maine. In fiecare zi, imi propun sa schimb asta sau alta, dar in fiecare dimineata imi simt planurile date peste cap, doar din cauza capriciilor mele si dorintei de a face inca ceva, inca altceva. Nici macar nebunia de acum ceva timp nu mai este, parca m-am linistit dintr-o data, m-am plictisit, nu mai simt... ca inainte.

Nu vreau sa pierdem aceasta prietenie...

Sper ca nu am fost prea confuz, sper ca ai inteles ceva. Si eu te iubesc!

La multi ani (blogul nostru a intrat in al patrulea an de existenta)!

Suflet gol

Prea trista melodia ta de azi...

Vis...

E greu sa revii la acest blog dupa atata timp.
E greu sa istorisesti aceleasi ganduri.
E greu sa iti propui sa aduci dragostea inapoi.

Imi dau seama ca nu sunt conformist, cu atat mai putin fidel in cuget si in simtiri. Este posibil ca sa transform acest blog din nou, ca adoratia mea pentru M. sa dispara (desi numai eu stiu cat de greu mi-a fost o perioada si numai noi stim ca am reinvia cu drag perioadele de altadata si sa renuntam la timpul scurt, aproape inexistent de acum).

De cand ma stiu, am fost o persoana prea sincera, prea exteriorizata, desi aceste calitati (sau defecte?) nu au fost mereu in favoarea mea. Si...marturisesc...

...ca in ultima noapte nu te-am mai visat pe tine, ci pe ea...D... nu a fost prima oara, dar ciudat mi s-a parut ca visul mi s-a impletit de trei ori, dupa trei treziri succesive, dupa care imi parea rau ca nu e aivea...

..in rest, acelasi vis...plimbari de mana, iubire, doar sarutari, aceleasi lucruri ca inainte...insa...era ceva nou, ceva care imi doream sa fac...si, in acelasi timp, dupa ce m-am trezit, ceva ce nu o sa reusesc sa fac niciodata.

Sunt alte conditii acum. Este o colega de serviciu, sunt in alta functie acum, care nu imi mai permite sa ma apropii prea mult, indeajuns de mult, de cineva. Tu erai altceva si esti inca: fructul la care nu ajung, iubirea pe care nu o pot impartasi, perechea potrivita pe care nu o pot atinge probabil niciodata.

Si uite asa se mai duse o noapte de vise. Noapte buna!

Remember

Ce departe eşti, întunecata mea iubită,
prin pereţii odăii te văd ca prin sită,
şi te-aud chemându-mă ca din altă planetă
şi-mi scrii poezii pe obrazul de cretă.

E posibil, e posibil oare să nu pot muri,
să-ţi aud vocea suind treapta nopţii, şi suind în zi,
să mă ridic din pat ca o stafie, ca marinarul de veghe,
să te zăresc în somn de la o mie de leghe?

Da, e posibil, întunecatul meu iubit,
să mă auzi cântând chiar când voi fi murit,
să mă vezi aieve în cereasca oglindă
şi în părul meu stele să se stingă şi să se aprindă.

Dar să nu te superi dacă sărutul meu va fi rece,
dacă dragostea mea ca un frig o să te sece,
dacă îmbrăţişarea mea te va face să suferi
aducându-ţi aminte, nu, să nu te superi.

(Emil Botta - Remember)

Ganduri

I close my eyes for a second

and meet a fragile soul

I scream to hide that I’m lonely,
The echo calls my name.

De ce tipa oamenii unii la altii

Intr-o zi,un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:

-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?

-Tipam deoarece ne pierdem calmul,zise unul dintre ei.

-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? inreba din nou inteleptul

-Pai,tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude,incerca un alt discipol.

Maestrul intreba din nou:

-Totusi,nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?

Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:

-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta,ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati,cu atat mai tare trebuie sa strige,din cauza distantei si mai mari.

Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor,suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc,doar soptesc,murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

In final,inteleptul concluziona, zicand:

-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta,nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.

Mahatma Ghandi

Your Kiss Is On My List!

Angels

La iarna o sa fie frig

mi-as dori sa ninga,
dar zapada se murdareste
de indata ce se asterne peste strazile noastre infecte
peste umerii nostri plini de funingine, peste fetele noastre schimonosite
peste iubirile noastre astenice
peste sufletele noastre mucegaite innegrite de patimi

peste adevarurile atat de putin adevarate
care ne asigura supravietuirea

O sa vina inghetul, vom sta lipiti de calorifere
visandu-ne emigranti pe o alta planeta

Vom vorbi pana cand ne vor amorti limbile
fara sa spunem nimic
pana cand ecoul propriilor cuvinte ne va perfora auzul ca un bisturiu

In iarna asta vom sta inchisi in casa
urmarind din fereastra cum zapada se transforma in noroi

Ne vom hrani cu proza cea de toate zilele
minunandu-ne de cate gesturi mecanice ne stapanesc
trupul si mintea
de cate vietati fara nume locuiesc in noi
subminandu-ne dreptul la fericire

Din cand in cand ne vom atinge prin intuneric
ne vom lipi unul de altul ca sa nu ne fie frig
ne vom minti ca asta e tot ce putem astepta
de la o iubire reala

Vom sta aliniati ca doi soldati pe marginea patului nuptial
numarandu-ne cicatricele
dand vina pe lume, pe ceilalti, pe pacatosul de trecut

Vom asculta muzica viscolului suierand prin pereti
in asteptarea noului sezon poetic

Intermezzo:

Despre ceea ce as avea cu adevarat ceva de spus nu pot decat sa tac.

--Ilinca Bernea--

I Can Still Feel You

Love Me

Daca timpul ce ni se da

Dacă timpul ce ni se dă
ni s-ar lua,
Ce-ar fi cu viața noastră,
Cum ne-am modifica?
Ce-am face dacă mâine,
nu ar mai exista?
Răsăritul dimineața,
cum l-am aprecia?


Dacă timpul ce ni se dă
ni s-ar lua,
Am fi mai triști cu toții,
dar suntem și așa.
Am alerga spre moarte,
dar alergăm deja.
Apusul serii calde
nu l-am mai apuca.


Dacă timpul ce ni se dă
ni s-ar lua,
Ne-am comporta aiurea
și nici n-am observa.
Ne-am dojeni cu gândul
că TOT nu ni se ia.
Dar știm cu siguranță
că totuși nu-i așa?

Despre fericire

Seneca, filosoful stoic ce a trăit în primul secol după Christos, a tratat în scrierile sale în special teme etice. Una dintre acestea e fericirea. Voi prezenta câteva gânduri din scrisoarea lui Seneca adresată fratelui său, Gallio („Despre viaţa fericită”).

Toţi oamenii îşi doresc să trăiască fericiţi, dar puţini sunt cei ce ştiu ce e viaţa fericită. Mulţi greşesc drumul până la ea sau nu cunosc ce este acest lucru către care tindem. Părerea celor mulţi despre ce ar fi fericirea, cât şi felurile în care ei au căutat-o („căile cele mai bătătorite şi mai umblate”) sunt cele mai înşelătoare.

Un prim pas în căutarea fericirii este a renunţa la direcţia în care merg toţi, a nu ţine seama „de ce spune lumea, considerând drept bun ceea ce a întrunit o mai mare aprobare.” O astfel de viaţă e una ghidată după principiul imitării: „Să ne separăm de gloată şi ne vom lecui”, spune Seneca.

Hotărârea în vederea sensului vieţii fericite nu poate fi o problemă de vot. Ceea ce constituie opinia majorităţii este tocmai din acest motiv o opinie rea: „Treburile omeneşti nu sunt atât de bine rânduite încât majoritatea să prefere ce-i mai bun; o dovadă a alegerii greşite este mulţimea”.

A căuta ce este bine presupune a renunţa la ceea ce este obişnuit. Gloata este „cel mai rău interpret al adevărului.”

Teoria stoică a fericirii ţine de armonia individului cu natura. „În aceasta constă înţelepciunea: să nu te abaţi de la natură şi să te modelezi după legea şi exemplul ei”. Ei bine, dar care este legea naturii, după care trebuie să mă ghidez? Urmează o enumerare de enunţuri care surprind sensuri ale fericirii umane.

O minte sănătoasă, energică şi îndrăzneaţă „capabilă de o nobilă răbdare, adaptată împrejurărilor, plină de grijă pentru trup”. O minte care nu se lasă cuprinsă de griji, ci care urmează „pacea neîntreruptă, libertatea”. O astfel de minte nu se poate afla decât într-o stare de bucurie nemăsurată. „Binele suprem este sufletul care dispreţuieşte ce este întâmplător şi îşi găseşte bucuria în virtute”. Ultima parte a verdictului lui Seneca, virtuţile ca garant al fericirii, o înţelegem, dar în ce sens putem dispreţui ceea ce este întâmplător? Adică ceea ce nu ţine de necesitatea lucrurilor, şi deci de legea naturii. De ceea ce ţine de arbitrar. Dacă dispreţuiesc arbitrarul, cum împac atunci acest gând cu cel al libertăţii?

Să fie gândul lui Hegel că libertatea e necesitatea înţeleasă? Dincolo de această idee, Seneca afirmă că pentru a fi fericiţi, „trebuie să ne găsim calea spre libertate. Însă nu există alt mod de a ajunge la ea decât prin indiferenţa faţă de soartă: atunci se va naşte acel bine nepreţuit, pacea şi exaltarea unei minţi ancorate acum pe un teren sigur”.

Fericire si dragoste

Putem numara stele de pe cer din nebunie ori din plictiseala. Uneori, din ambele motive. Insa, de cele mai multe ori, uitam sa ne numaram si pe noi… singura stea… singura planeta, singurul soare care conteaza !… Privim Universul cu o ciudata neincredere, de parca nu am putea concepe ca mai exista si alte lumi, si alte realitati, si alte locuri in care alte forme de oameni iubesc, urasc, ucid, traiesc… Astfel ca realitatea ne izbeste necontenit cu partea ei ascunsa in umbra: Ceea ce nu vedem ne vede. Ceea ce nu simtim ne simte. Ceea ce nu ne lipseste ne apartine. Treptat, insa, lucruri pe care nu le vedem devin vizibile iar lucrurilor pe care suntem obisnuiti sa le avem incepem sa le simtim lipsa. Natura noastra ne spune ca omul este un sistem dinamic in care o infinitate de lucruri pe care le avem face schimb de materie si spirit cu o infintate de lucruri pe care nu le avem. Atat timp cat va exista un echilibru in acest sistem va exista si armonie. Insa omul este o fiinta haotica ce va tinde sa-si asume rolul cunoasterii si va claca in fata noilor infinituri de necunoastere pe care le va intrezari. Omul nu a fost creat pentru a fi fericit ci pentru a oscila intre nebunia descoperirii si plictisela de armonie. Fericirea este doar momeala ce-l va tine in cursa, pana la sfarsit…

De doua ori

Pot să citesc de două ori aceeaşi carte
Sau să văd de două ori acelaşi film,
Ba chiar să râd şi-a doua oară
la un banc, cu aceeaşi poftă.
Pot să fiu rănită de două ori
de acelaşi bărbat
şi tot de două ori să-l iert.
Mi se întâmplă să zic de două ori
aceleaşi poveşti dacă îmi plac
sau uit că le-am mai spus cândva,
Să fac cunoştinţă de două ori
cu cineva care să-mi amintească apoi,
zâmbind: Dar noi ne ştim…
Sunt multe lucruri pe care pot
sau mă încăpăţânez să le fac
de două ori sau de mai multe.
Numai pe tine nu pot
să te privesc în ochi
şi-a doua oară
fără să-mi tremure genunchii.

Cateodata...

...ma gandesc cat de mult cunosc ceea ce simti pentru mine si cat este doar dorinta mea sa simti mai mult decat ceea ce e cu adevarat?

Azi m-am gandit la tine in cateva momente distincte:
-cand mi-ai zis ca ai veni si tu la petrecerea de dupa program. Dintr-o data as fi vrut cu adevarat sa fii langa mine, sa te prezint, sa am emotii cu privire la ceea ce cred ele si ce simt eu ca esti pentru mine, la privirile pe care le-am fi schimbat peste masa. Din pacate, imposibil, cel putin acum.
-cand, in drum spre restaurant, imbracat prea frumos (in linia obisnuita, dar azi mai sobru), privirile mi s-au intersectat cu o tanara de varsta noastra, ea a zambit si a insistat cu privirea asupra mea. Nu stiu de ce m-am gandit la tine si in urmatorul fel: ca nu as vrea sa ma pierzi, ca as vrea sa iti ofer tie dragostea mea.
Ca, pentru prima data dupa mult timp, simt ca incep sa nu fiu un oarecare. Sentiment care mi-a fost intarit cateva ore mai tarziu, cand ma intorceam spre masina si acelasi lucru s-a intamplat, dar cu alta persoana.
Nu stiu exact ce vreau sa spun. Doar ca e o temere care m-a apasat in seara asta si gandurile care au zburat spre tine. Sau poate nu o temere, ci inca o sansa.
As vrea sa fii tu cea care ma iubeste in fiecare zi.

Semne

Foc pe coapsa

de Adrian Paunescu

Atunci când cade noaptea pe noi ca o pedeapsă
Şi zodiile noastre se răsucesc brutal
Fac foc din vreascuri ude pe frageda ta coapsă
Şi îl arunc în lume pe şeaua unui cal.

Mi-e dor de mine însumi, cel neatins de vicii,
Înscris într-o nervură din frunza unui prun
Nu veni şi nu vidi dar niciodată vici
Şi-n care alta limbă să-ţi spun ce vreau să-ţi spun

Sunt flori pe crucea nopţii şi noi zdrobiţi sub cruce
Şi stelele ca nasturi pe-o tragică manta,
Eu nu ştiu noaptea asta ce forţe îmi aduce
Dar dacă sunt cu tine nu cred că voi cădea.

Un foc din lemne ude îţi întremez pe coapsă
Şi îl arunc în lume pe şeaua unui cal
Acum când noaptea cade pe noi ca o pedeapsă
Şi zodiile noastre se întâlnesc brutal.

Curatenie

Deşi nu e primăvară, m-am apucat să fac curăţenie
Printre gânduri, printre sentimente şi, în general, prin ce am mai găsit în viaţa mea.
Am dat peste nişte frustrări şi lucruri neterminate de mult timp,
Am mai găsit nişte întrebări fără răspuns,
Câteva nemulţumiri şi nişte nevoi serioase,
Tot scormonind, au ieşit la suprafaţă
Şi nişte temeri ascunse
Şi ceva defecte de caracter.
Le-am înşirat aşa pe masă şi m-am uitat la ele.
„Asta o fi tot?” m-am întrebat. Ia să mai caut.
Uite şi nişte gânduri negative şi total neconstructive, afară cu ele.
N-am nevoie nici de pesimism sau plictiseală.
Rutina asta ce caută aici?
Trebuie înlocuită cu lucruri noi şi interesante.
Am mai găsit nişte vorbe grele şi ceva tăceri stânjenitoare,
Câteva dorinţe nesatisfăcute şi visuri neîmplinite.
Le-am luat pe toate şi le-am aruncat,
Mai puţin nevoile şi dorinţele şi visurile.
Pe ele le păstrez, că aşa-s racii, păstrează multe amintiri, chiar dacă nu le folosesc la nimic,
De data asta însă, nevoile şi dorinţele şi visurile îmi vor fi de folos.
O să încep cu ele o viaţă nouă
Acum că mi-am făcut curăţenie şi am loc şi de altele.
Dar o să fiu atentă să adun de acum înainte
Numai gânduri pozitive, zâmbete fericite, lacrimi de bucurie, râsete şi jocuri cu „happy-end”.
O iau de la zero şi e minunat sentimentul!
Vedeţi? Deja am început!

(sa nu cumva sa facem curatenie si sa pierdem dragostea noastra)

Mana ta stanga

Nu-mi place mâna ta stângă,
Nici măcar când m-atinge,
Când mă mângâie sau îmi aprinde
Ochii şi buzele şi setea mi-o stinge.

Nu-mi place mâna ta stângă,
Nici atunci când întârzie,
Tandră şi caldă, ca o iluzie,
Pe mâna-mi retrasă amar a concluzie.

Mâna ta stângă

Nu-mi place mâna ta stângă,
Nici dacă sfioasă îmi scrie
Că mă iubeşte şi-n euforie
Tind să uit că-i departe de mine.

(si..nu numai mana stanga)