De ce tipa oamenii unii la altii

Intr-o zi,un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:

-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?

-Tipam deoarece ne pierdem calmul,zise unul dintre ei.

-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? inreba din nou inteleptul

-Pai,tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude,incerca un alt discipol.

Maestrul intreba din nou:

-Totusi,nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?

Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:

-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta,ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati,cu atat mai tare trebuie sa strige,din cauza distantei si mai mari.

Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor,suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc,doar soptesc,murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

In final,inteleptul concluziona, zicand:

-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta,nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.

Mahatma Ghandi

Your Kiss Is On My List!

Angels

La iarna o sa fie frig

mi-as dori sa ninga,
dar zapada se murdareste
de indata ce se asterne peste strazile noastre infecte
peste umerii nostri plini de funingine, peste fetele noastre schimonosite
peste iubirile noastre astenice
peste sufletele noastre mucegaite innegrite de patimi

peste adevarurile atat de putin adevarate
care ne asigura supravietuirea

O sa vina inghetul, vom sta lipiti de calorifere
visandu-ne emigranti pe o alta planeta

Vom vorbi pana cand ne vor amorti limbile
fara sa spunem nimic
pana cand ecoul propriilor cuvinte ne va perfora auzul ca un bisturiu

In iarna asta vom sta inchisi in casa
urmarind din fereastra cum zapada se transforma in noroi

Ne vom hrani cu proza cea de toate zilele
minunandu-ne de cate gesturi mecanice ne stapanesc
trupul si mintea
de cate vietati fara nume locuiesc in noi
subminandu-ne dreptul la fericire

Din cand in cand ne vom atinge prin intuneric
ne vom lipi unul de altul ca sa nu ne fie frig
ne vom minti ca asta e tot ce putem astepta
de la o iubire reala

Vom sta aliniati ca doi soldati pe marginea patului nuptial
numarandu-ne cicatricele
dand vina pe lume, pe ceilalti, pe pacatosul de trecut

Vom asculta muzica viscolului suierand prin pereti
in asteptarea noului sezon poetic

Intermezzo:

Despre ceea ce as avea cu adevarat ceva de spus nu pot decat sa tac.

--Ilinca Bernea--

I Can Still Feel You

Love Me

Daca timpul ce ni se da

Dacă timpul ce ni se dă
ni s-ar lua,
Ce-ar fi cu viața noastră,
Cum ne-am modifica?
Ce-am face dacă mâine,
nu ar mai exista?
Răsăritul dimineața,
cum l-am aprecia?


Dacă timpul ce ni se dă
ni s-ar lua,
Am fi mai triști cu toții,
dar suntem și așa.
Am alerga spre moarte,
dar alergăm deja.
Apusul serii calde
nu l-am mai apuca.


Dacă timpul ce ni se dă
ni s-ar lua,
Ne-am comporta aiurea
și nici n-am observa.
Ne-am dojeni cu gândul
că TOT nu ni se ia.
Dar știm cu siguranță
că totuși nu-i așa?

Despre fericire

Seneca, filosoful stoic ce a trăit în primul secol după Christos, a tratat în scrierile sale în special teme etice. Una dintre acestea e fericirea. Voi prezenta câteva gânduri din scrisoarea lui Seneca adresată fratelui său, Gallio („Despre viaţa fericită”).

Toţi oamenii îşi doresc să trăiască fericiţi, dar puţini sunt cei ce ştiu ce e viaţa fericită. Mulţi greşesc drumul până la ea sau nu cunosc ce este acest lucru către care tindem. Părerea celor mulţi despre ce ar fi fericirea, cât şi felurile în care ei au căutat-o („căile cele mai bătătorite şi mai umblate”) sunt cele mai înşelătoare.

Un prim pas în căutarea fericirii este a renunţa la direcţia în care merg toţi, a nu ţine seama „de ce spune lumea, considerând drept bun ceea ce a întrunit o mai mare aprobare.” O astfel de viaţă e una ghidată după principiul imitării: „Să ne separăm de gloată şi ne vom lecui”, spune Seneca.

Hotărârea în vederea sensului vieţii fericite nu poate fi o problemă de vot. Ceea ce constituie opinia majorităţii este tocmai din acest motiv o opinie rea: „Treburile omeneşti nu sunt atât de bine rânduite încât majoritatea să prefere ce-i mai bun; o dovadă a alegerii greşite este mulţimea”.

A căuta ce este bine presupune a renunţa la ceea ce este obişnuit. Gloata este „cel mai rău interpret al adevărului.”

Teoria stoică a fericirii ţine de armonia individului cu natura. „În aceasta constă înţelepciunea: să nu te abaţi de la natură şi să te modelezi după legea şi exemplul ei”. Ei bine, dar care este legea naturii, după care trebuie să mă ghidez? Urmează o enumerare de enunţuri care surprind sensuri ale fericirii umane.

O minte sănătoasă, energică şi îndrăzneaţă „capabilă de o nobilă răbdare, adaptată împrejurărilor, plină de grijă pentru trup”. O minte care nu se lasă cuprinsă de griji, ci care urmează „pacea neîntreruptă, libertatea”. O astfel de minte nu se poate afla decât într-o stare de bucurie nemăsurată. „Binele suprem este sufletul care dispreţuieşte ce este întâmplător şi îşi găseşte bucuria în virtute”. Ultima parte a verdictului lui Seneca, virtuţile ca garant al fericirii, o înţelegem, dar în ce sens putem dispreţui ceea ce este întâmplător? Adică ceea ce nu ţine de necesitatea lucrurilor, şi deci de legea naturii. De ceea ce ţine de arbitrar. Dacă dispreţuiesc arbitrarul, cum împac atunci acest gând cu cel al libertăţii?

Să fie gândul lui Hegel că libertatea e necesitatea înţeleasă? Dincolo de această idee, Seneca afirmă că pentru a fi fericiţi, „trebuie să ne găsim calea spre libertate. Însă nu există alt mod de a ajunge la ea decât prin indiferenţa faţă de soartă: atunci se va naşte acel bine nepreţuit, pacea şi exaltarea unei minţi ancorate acum pe un teren sigur”.

Fericire si dragoste

Putem numara stele de pe cer din nebunie ori din plictiseala. Uneori, din ambele motive. Insa, de cele mai multe ori, uitam sa ne numaram si pe noi… singura stea… singura planeta, singurul soare care conteaza !… Privim Universul cu o ciudata neincredere, de parca nu am putea concepe ca mai exista si alte lumi, si alte realitati, si alte locuri in care alte forme de oameni iubesc, urasc, ucid, traiesc… Astfel ca realitatea ne izbeste necontenit cu partea ei ascunsa in umbra: Ceea ce nu vedem ne vede. Ceea ce nu simtim ne simte. Ceea ce nu ne lipseste ne apartine. Treptat, insa, lucruri pe care nu le vedem devin vizibile iar lucrurilor pe care suntem obisnuiti sa le avem incepem sa le simtim lipsa. Natura noastra ne spune ca omul este un sistem dinamic in care o infinitate de lucruri pe care le avem face schimb de materie si spirit cu o infintate de lucruri pe care nu le avem. Atat timp cat va exista un echilibru in acest sistem va exista si armonie. Insa omul este o fiinta haotica ce va tinde sa-si asume rolul cunoasterii si va claca in fata noilor infinituri de necunoastere pe care le va intrezari. Omul nu a fost creat pentru a fi fericit ci pentru a oscila intre nebunia descoperirii si plictisela de armonie. Fericirea este doar momeala ce-l va tine in cursa, pana la sfarsit…

De doua ori

Pot să citesc de două ori aceeaşi carte
Sau să văd de două ori acelaşi film,
Ba chiar să râd şi-a doua oară
la un banc, cu aceeaşi poftă.
Pot să fiu rănită de două ori
de acelaşi bărbat
şi tot de două ori să-l iert.
Mi se întâmplă să zic de două ori
aceleaşi poveşti dacă îmi plac
sau uit că le-am mai spus cândva,
Să fac cunoştinţă de două ori
cu cineva care să-mi amintească apoi,
zâmbind: Dar noi ne ştim…
Sunt multe lucruri pe care pot
sau mă încăpăţânez să le fac
de două ori sau de mai multe.
Numai pe tine nu pot
să te privesc în ochi
şi-a doua oară
fără să-mi tremure genunchii.

Cateodata...

...ma gandesc cat de mult cunosc ceea ce simti pentru mine si cat este doar dorinta mea sa simti mai mult decat ceea ce e cu adevarat?

Azi m-am gandit la tine in cateva momente distincte:
-cand mi-ai zis ca ai veni si tu la petrecerea de dupa program. Dintr-o data as fi vrut cu adevarat sa fii langa mine, sa te prezint, sa am emotii cu privire la ceea ce cred ele si ce simt eu ca esti pentru mine, la privirile pe care le-am fi schimbat peste masa. Din pacate, imposibil, cel putin acum.
-cand, in drum spre restaurant, imbracat prea frumos (in linia obisnuita, dar azi mai sobru), privirile mi s-au intersectat cu o tanara de varsta noastra, ea a zambit si a insistat cu privirea asupra mea. Nu stiu de ce m-am gandit la tine si in urmatorul fel: ca nu as vrea sa ma pierzi, ca as vrea sa iti ofer tie dragostea mea.
Ca, pentru prima data dupa mult timp, simt ca incep sa nu fiu un oarecare. Sentiment care mi-a fost intarit cateva ore mai tarziu, cand ma intorceam spre masina si acelasi lucru s-a intamplat, dar cu alta persoana.
Nu stiu exact ce vreau sa spun. Doar ca e o temere care m-a apasat in seara asta si gandurile care au zburat spre tine. Sau poate nu o temere, ci inca o sansa.
As vrea sa fii tu cea care ma iubeste in fiecare zi.

Semne

Foc pe coapsa

de Adrian Paunescu

Atunci când cade noaptea pe noi ca o pedeapsă
Şi zodiile noastre se răsucesc brutal
Fac foc din vreascuri ude pe frageda ta coapsă
Şi îl arunc în lume pe şeaua unui cal.

Mi-e dor de mine însumi, cel neatins de vicii,
Înscris într-o nervură din frunza unui prun
Nu veni şi nu vidi dar niciodată vici
Şi-n care alta limbă să-ţi spun ce vreau să-ţi spun

Sunt flori pe crucea nopţii şi noi zdrobiţi sub cruce
Şi stelele ca nasturi pe-o tragică manta,
Eu nu ştiu noaptea asta ce forţe îmi aduce
Dar dacă sunt cu tine nu cred că voi cădea.

Un foc din lemne ude îţi întremez pe coapsă
Şi îl arunc în lume pe şeaua unui cal
Acum când noaptea cade pe noi ca o pedeapsă
Şi zodiile noastre se întâlnesc brutal.

Curatenie

Deşi nu e primăvară, m-am apucat să fac curăţenie
Printre gânduri, printre sentimente şi, în general, prin ce am mai găsit în viaţa mea.
Am dat peste nişte frustrări şi lucruri neterminate de mult timp,
Am mai găsit nişte întrebări fără răspuns,
Câteva nemulţumiri şi nişte nevoi serioase,
Tot scormonind, au ieşit la suprafaţă
Şi nişte temeri ascunse
Şi ceva defecte de caracter.
Le-am înşirat aşa pe masă şi m-am uitat la ele.
„Asta o fi tot?” m-am întrebat. Ia să mai caut.
Uite şi nişte gânduri negative şi total neconstructive, afară cu ele.
N-am nevoie nici de pesimism sau plictiseală.
Rutina asta ce caută aici?
Trebuie înlocuită cu lucruri noi şi interesante.
Am mai găsit nişte vorbe grele şi ceva tăceri stânjenitoare,
Câteva dorinţe nesatisfăcute şi visuri neîmplinite.
Le-am luat pe toate şi le-am aruncat,
Mai puţin nevoile şi dorinţele şi visurile.
Pe ele le păstrez, că aşa-s racii, păstrează multe amintiri, chiar dacă nu le folosesc la nimic,
De data asta însă, nevoile şi dorinţele şi visurile îmi vor fi de folos.
O să încep cu ele o viaţă nouă
Acum că mi-am făcut curăţenie şi am loc şi de altele.
Dar o să fiu atentă să adun de acum înainte
Numai gânduri pozitive, zâmbete fericite, lacrimi de bucurie, râsete şi jocuri cu „happy-end”.
O iau de la zero şi e minunat sentimentul!
Vedeţi? Deja am început!

(sa nu cumva sa facem curatenie si sa pierdem dragostea noastra)

Mana ta stanga

Nu-mi place mâna ta stângă,
Nici măcar când m-atinge,
Când mă mângâie sau îmi aprinde
Ochii şi buzele şi setea mi-o stinge.

Nu-mi place mâna ta stângă,
Nici atunci când întârzie,
Tandră şi caldă, ca o iluzie,
Pe mâna-mi retrasă amar a concluzie.

Mâna ta stângă

Nu-mi place mâna ta stângă,
Nici dacă sfioasă îmi scrie
Că mă iubeşte şi-n euforie
Tind să uit că-i departe de mine.

(si..nu numai mana stanga)

Sotron

de Ligia Kesisian

Şi nu mai ştiu nici eu
Prea bine
Cum se face
Că ieri te vroiam
Şi m-aş fi sacrificat un
El Camino
De la Bucureşti în Timbuktu,
Iar azi..
Mă gândesc că e mai decent
Să desenez
Cu creta
Un şotron în faţa blocului.
Dacă din întâmplare
Sau intenţionat
Greşesc un pas..
Ştii şi tu cum e asfaltul
După ploaie
Mai ales când îmi încalţ
Pantofii invers,
n-o să-ţi mai răspund
la telefon
chiar dacă porţi tricoul albastru
când mă suni.

(Zile cand te vreau, zile cand renunt...zile cand nu pot trai fara tine, zile cand esti atat de dulce, incat ma simt in sufletul tau...)

Azi poezii, draga mea...

Dihotomii...

Ceea ce sunt şi ceea ce nu sunt
nu pot să stea alături, liniştite,
ca două coperte ale aceleiaşi cărţi
sau ca două feţe ale aceluiaşi disc.

Ceea ce simt şi ceea ce nu simt
nu pot să se confunde,
oricât aş încerca eu să mă conving
sau să mă mint, ele au logica lor ilogică.

Ceea ce ştiu şi ceea ce nu ştiu
se caută în van una pe alta, să se completeze,
dar ceva rămâne întotdeauna pe dinafară,
ca un semn de întrebare.

Ceea ce vreau şi ceea ce nu vreau
sunt tu şi eu… sau eu şi tu
o antinomie la fel de puternică
precum simbioza dintre noi.

(Sortiti sa fim impreuna doar la distanta? Desi nu cred in soarta, as prefera sa nu fie asa...)

Te iubesc...

Azi ai fost cea mai dulce fiinta...vrei sa imi fii asa in fiecare zi?

Cu tine...

Cu tine viaţa mea se luminează,
Cu tine hotărăsc a obosi,
Cu tine urc astenic spre amiază
Şi mă sfârşesc în fiecare zi.

Cu tine e-mpăcare şi e luptă,
Cu tine este tot şi e nimic,
Cu tine-mi înfloreşte lancea ruptă,
Cu tine sunt şi mare, sunt şi mic.

Cu tine totu-i parcă unt pe pâine,
Cu tine bradu-i brad, şi nu sicriu,
Cu tine astăzi mi se face mâine.
Cu tine mor pentru a fi mai viu.

Cu tine poezia mea există,
Cu tine chem zăpezi şi-alung zăpezi,
Cu tine nici tristeţea nu e tristă,
Cu tine eu te văd când nu mă vezi.

Cu tine sunt nedrept şi sunt dreptate,
Cu tine sunt gelos şi sunt gheţar,
Cu tine-ncep şi se termină toate,
Cu tine într-un schit apar – dispar.

Cu tine e lumină şi-ntuneric,
Cu tine zac să mă-nsănătoşesc,
Cu tine cubul redevine sferic,
Cu tine ce-i drăcesc e îngeresc.

Cu tine e mai rău şi e mai bine,
Cu tine reîncepe viaţa mea,
Cu tine e mai greu ca fără tine,
Dar fără tine nu s-ar mai putea.

Noapte buna...

Un colţ de cer, lumina mea
Să te vegheze-n zori aş vrea
Să te alinte şi să-ţi spună
Că tu, eşti cânt de noapte bună.

Un strat de miere-aş presăra
Pe buza ta, apoi pe-a mea
Să mă lipesc de vraja ta
Să te aduc în lumea mea.

Un pic de soare aş sădi
Şi-n suflet el ar înflori
Să te culeg din mii de perle
Să fi iubirea vieţii mele.

Un pic de pace-aş presăra
Pe fruntea ta, pe fruntea mea
Să dorm în pace pe-a ta mână
Că tu, eşti cânt de noapte bună.