vineri, 28 noiembrie 2008
marți, 25 noiembrie 2008
sâmbătă, 22 noiembrie 2008
Te iubesc pentru ca vei muri
Probabilitatea ca doi oameni sa existe
sa se gaseasca
si sa se iubeasca
este egala cu posibilitatea
ca un meteorit
sa cada
pe pamint
exact in gaura
care i se potriveste.
Simt cum ma-ndepartez de tine
cu fiecare cuvint
pe care-l scriu
simt ca fiecare litera-i o caramida
din zidul
pe care neputinta mea
de-a nu scrie
il ridica intre noi.
Scriu si ma tem ca "te iubesc" e un ferpar
al sentimentului pe care scriindu-l
il ucid.
Scriu desi stiu ca oricit de frumoasa ar fi o carte
publicarea ei nu va putea justifica
taierea unui copac.
N-am timp sa cred trebuie SA FIU Dumnezeu -
un Dumnezeu care sacrifica lumea-ntreaga
pentru un singur om
un Dumnezeu care se roaga-n fiecare zi
in fata oglinzii
sperind ca te va vedea pe Tine.
Din nenorocire insa
Dumnezeu e un poet prost:
poeziile lui ajung
fara exceptie
in cosul de gunoi
al mortii.
(Daniel-Silvian Petre)
sa se gaseasca
si sa se iubeasca
este egala cu posibilitatea
ca un meteorit
sa cada
pe pamint
exact in gaura
care i se potriveste.
Simt cum ma-ndepartez de tine
cu fiecare cuvint
pe care-l scriu
simt ca fiecare litera-i o caramida
din zidul
pe care neputinta mea
de-a nu scrie
il ridica intre noi.
Scriu si ma tem ca "te iubesc" e un ferpar
al sentimentului pe care scriindu-l
il ucid.
Scriu desi stiu ca oricit de frumoasa ar fi o carte
publicarea ei nu va putea justifica
taierea unui copac.
N-am timp sa cred trebuie SA FIU Dumnezeu -
un Dumnezeu care sacrifica lumea-ntreaga
pentru un singur om
un Dumnezeu care se roaga-n fiecare zi
in fata oglinzii
sperind ca te va vedea pe Tine.
Din nenorocire insa
Dumnezeu e un poet prost:
poeziile lui ajung
fara exceptie
in cosul de gunoi
al mortii.
(Daniel-Silvian Petre)
joi, 20 noiembrie 2008
Calea de ales...
Se spune că erau trei prieteni care îşi doreau să urce un munte pentru că în vârful lui trăia un bătrân plin de înţelepciune pe care îşi doreau să-l cunoască.
La un moment dat au ajuns la o răscruce, şi fiecare a continuat să-şi aleagă drumul după cum îl îndemna sufletul.
Primul a ales o cărare abruptă, ce urca drept către vârf. Nu-i păsa de pericole, dorea să ajungă la bătrânul din vârful muntelui cât mai repede.
A doua cale nu era chiar atât de abruptă, dar străbătea un canion îngust şi accidentat, străbătut de vânturi puternice.
Al treilea a ales o cărare mai lungă, care ocolea muntele şerpuind în pante line.
După 7 zile, cel care urcase pe calea cea abruptă a ajuns în vârf extenuat, plin de răni sângerânde. Plin de nerăbdare s-a aşezat să-şi aştepte prietenii.
După 7 săptămâni, ameţit de vânturile puternice care i se împotriviseră, ajunse şi al doilea. Se aşeză în tăcere lângă cel dintâi, aşteptând.
După 7 luni sosi şi cel de-l treilea, cu faţa strălucindu-i de fericire, semn al unei profunde stări de linişte şi mulţumire interioară.
Ceilalţi doi erau furioşi pentru că drumul lor a fost greu şi au avut mult de aşteptat, în timp ce drumul celui de-al teilea a fost o adevărată plăcere. Aşa că l-au întrebat pe bătrânul înţelept care a ales cel mai bine.
- Ce ai învăţat tu? îl întrebă pe primul.
- Că viaţa este grea şi plină de pericole şi greutăţi; că este plină de suferinţă şi adeseori ceea ce întâlnesc în cale îmi poate provoca răni; că, pentru fiecare pas înainte, trebuie să duc o luptă încrâncenată care mă sleieşte de puteri. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
- Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întreă pe al doilea.
- Că în viaţă multe lucruri mă pot abate din cale; că uneori pot să pierd drumul, ajungând cu totul altundeva decât doresc… dar dacă nu îmi pierd încrederea, reuşesc până la urmă. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
- Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întrebă pe ultimul.
- Că mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am RĂBDARE; că dacă privesc cu înţelegere, viaţa nu este o povară grea, ci un miracol la care sunt primit cu bucurie să iau parte; că iubirea care mă înconjoară din toate părţile îmi poate lumina sufletul dacă îi dau voie să pătrundă acolo. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
- Da! ai ales bine…
Uimiţi de răspunsurile bătrânului, cei trei prieteni au căzut pe gânduri. Şi au înţeles, în sfârşit, că la orice răscruce POT ALEGE… iar viaţa fiecăruia este rezultatul alegerilor făcute de-a lungul ei.
Măcar pe undeva prin vreun colţ de suflet… să mai găsim puţină răbdare, un strop de înţelegere… şi poate iubire!
La un moment dat au ajuns la o răscruce, şi fiecare a continuat să-şi aleagă drumul după cum îl îndemna sufletul.
Primul a ales o cărare abruptă, ce urca drept către vârf. Nu-i păsa de pericole, dorea să ajungă la bătrânul din vârful muntelui cât mai repede.
A doua cale nu era chiar atât de abruptă, dar străbătea un canion îngust şi accidentat, străbătut de vânturi puternice.
Al treilea a ales o cărare mai lungă, care ocolea muntele şerpuind în pante line.
După 7 zile, cel care urcase pe calea cea abruptă a ajuns în vârf extenuat, plin de răni sângerânde. Plin de nerăbdare s-a aşezat să-şi aştepte prietenii.
După 7 săptămâni, ameţit de vânturile puternice care i se împotriviseră, ajunse şi al doilea. Se aşeză în tăcere lângă cel dintâi, aşteptând.
După 7 luni sosi şi cel de-l treilea, cu faţa strălucindu-i de fericire, semn al unei profunde stări de linişte şi mulţumire interioară.
Ceilalţi doi erau furioşi pentru că drumul lor a fost greu şi au avut mult de aşteptat, în timp ce drumul celui de-al teilea a fost o adevărată plăcere. Aşa că l-au întrebat pe bătrânul înţelept care a ales cel mai bine.
- Ce ai învăţat tu? îl întrebă pe primul.
- Că viaţa este grea şi plină de pericole şi greutăţi; că este plină de suferinţă şi adeseori ceea ce întâlnesc în cale îmi poate provoca răni; că, pentru fiecare pas înainte, trebuie să duc o luptă încrâncenată care mă sleieşte de puteri. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
- Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întreă pe al doilea.
- Că în viaţă multe lucruri mă pot abate din cale; că uneori pot să pierd drumul, ajungând cu totul altundeva decât doresc… dar dacă nu îmi pierd încrederea, reuşesc până la urmă. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
- Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întrebă pe ultimul.
- Că mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am RĂBDARE; că dacă privesc cu înţelegere, viaţa nu este o povară grea, ci un miracol la care sunt primit cu bucurie să iau parte; că iubirea care mă înconjoară din toate părţile îmi poate lumina sufletul dacă îi dau voie să pătrundă acolo. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
- Da! ai ales bine…
Uimiţi de răspunsurile bătrânului, cei trei prieteni au căzut pe gânduri. Şi au înţeles, în sfârşit, că la orice răscruce POT ALEGE… iar viaţa fiecăruia este rezultatul alegerilor făcute de-a lungul ei.
Măcar pe undeva prin vreun colţ de suflet… să mai găsim puţină răbdare, un strop de înţelegere… şi poate iubire!
miercuri, 19 noiembrie 2008
vineri, 14 noiembrie 2008
Poveste de iubire
O frumoasa poveste despre iubire…. de Max Lucado
Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Acesta îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălţime se vedea întreg satul.
Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, alţii erau scunzi. Unii purtau pălărie, alţii purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toţi erau făcuţi de acelaşi tâmplar şi trăiau în acelaşi sat.
De dimineaţa până seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cutie plină cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe străzile satului lipind steluţe sau buline unul pe celălalt.
Omuleţii drăguţi, din lemn lustruit şi frumos vopsiţi întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline.
Tot steluţe primeau şi cei talentaţi; unii puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sării peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cântece frumoase. Acestora toată lumea le dădea steluţe aurii. Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe... Ori de câte ori primeau câte o steluţă se simţeau atât de bine încât îşi doreau să mai facă ceva ca să poată primi încă una.
Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceştia din urmă.
Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alţii dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea când încerca să le explice omuleţilor de ce căzuse mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrămădeau să lipească şi mai multe buline pe el.
După un timp avea atât de multe încât nu mai vroia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălăria sau o să calce într-o baltă... şi imediat o să primească bulinuţe!!!
Adevărul este că avea atât de multe buline încât ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără nici un motiv.
„Merită mulţimea asta de buline negre", îşi spuneau omuleţii unii altora.
„Este clar că nu e bun de nimic!"
După un timp Pancinello a ajuns să creadă ce se spunea despre el:
„Aşa este nu sunt bun de nimic!", îşi spunea el.
În rarele dăţi când ieşea din casă stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simţea mai în largul lui.
Într-o zi, se întâlni cu un omuleţ total diferit de ceilalţi: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atât. Era o fată pe nume Lucia.
Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea! Încercau numai că nu rămâneau lipite ci cădeau. Fiindcă nu avea nici o bulină unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar nici una nu stătea lipită. Alţii insă o priveau cu dispreţ fiindcă nu avea nici o stea şi atunci vroiau să îi lipească o bulină dar şi aceasta cădea imediat.
„Ca ea vreau să fie", îi trecu prim minte lui Pancinello.
„Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalţi!" Aşa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nici o etichetă.
„Nu este mare lucru", îi răspunse ea. „În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli."
„Pe Eli?"
„Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier."
„Dar de ce?"
„Ce ar fi să descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!" Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecă.
„Dar crezi că-i va face plăcere să mă vadă?!?" strigă el după ea. Însă Lucia nu-l mai auzi. Aşa că Pancinello se întoarse acasă, se aşeză la fereastră şi începu să se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celălalt.
„Dar nu este drept!", îşi spuse el supărat. Şi pe loc se hotărî să meargă le Eli.
Se îndreptă spre deal şi urcă pe cărarea strâmtă până ce ajunse în vârf. Când intră în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIAŞE. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se află pe bancul de lucru trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât braţul lui! Înghiţi în sec şi îşi zise:
„Eu aici nu rămân!", şi se îndreptă spre ieşire. Dar chiar atunci îşi auzi numele:
„Pancinello, tu eşti?", se auzi un glas pătrunzător. Pancinello se opri.
„Cât mă bucur să te văd, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te văd mai bine!" Pancinello se întoarse încet şi îl privi pe meşterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.
„Ştii cum mă cheamă?", îl întrebă Pancinello.
„Bineînţeles că ştiu, doar eu te-am creat!"
Eli se plecă, îl ridică de jos şi îl aşeză lângă el pe bancă.
„Hmm...", murmură meşterul îngândurat, în timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello.
„Se pare că ai adunat ceva etichete..."
„Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!"
„Pancinello, copilul meu, în faţa mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi despre tine!"
„Chiar nu-ţi pasă?"
„Nu, şi nici ţie nu ar trebui să-ţi pese! Cine sunt ei – să împartă etichete bune sau rele? Şi ei sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce gândesc eu, Iar eu cred că eşti o persoană tare deosebită!"
Pancinello începu să râdă:
„Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aş însemna ceva pentru tine?"
Eli se uită la Pancinello, îşi puse mâna pe umărul lui micuţ şi spuse încet:
„Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!"
Nimeni..., niciodată... nu-l mai privise astfel pe Pancinello.. . şi în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte...
„În fiecare zi am sperat că vei veni la mine", continuă apoi Eli.
„Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete", răspunse Pancinello.
„Ştiu, mi-a povestit despre tine."
„De ea de ce nu se prind etichetele?"
„Fiindcă a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alţii. Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi!"
„Cum adică?"
„Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puţin îţi pasă de etichetele pe care ţi le pun ceilalţi oameni. Înţelegi?"
„Păi, nu prea..."
Eli zâmbi.
„Vei înţelege cu timpul. Acum eşti încă plin de buline negre. Deocamdată îţi va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îţi voi aduce aminte cât de important eşti pentru mine."
Eli îl puse jos pe Pancinello.
În timp ce acesta se îndrepta spre uşă, Eli îi spuse:
„Nu uita, eşti o persoană deosebită fiindcă eu te-am creat! Iar eu nu greşesc niciodată!"
Pancinello nu se opri din mers, dar gândi:
„Cred că Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate!"
Şi chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulină...
Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Acesta îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălţime se vedea întreg satul.
Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, alţii erau scunzi. Unii purtau pălărie, alţii purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toţi erau făcuţi de acelaşi tâmplar şi trăiau în acelaşi sat.
De dimineaţa până seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cutie plină cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe străzile satului lipind steluţe sau buline unul pe celălalt.
Omuleţii drăguţi, din lemn lustruit şi frumos vopsiţi întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline.
Tot steluţe primeau şi cei talentaţi; unii puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sării peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cântece frumoase. Acestora toată lumea le dădea steluţe aurii. Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe... Ori de câte ori primeau câte o steluţă se simţeau atât de bine încât îşi doreau să mai facă ceva ca să poată primi încă una.
Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceştia din urmă.
Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alţii dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea când încerca să le explice omuleţilor de ce căzuse mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrămădeau să lipească şi mai multe buline pe el.
După un timp avea atât de multe încât nu mai vroia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălăria sau o să calce într-o baltă... şi imediat o să primească bulinuţe!!!
Adevărul este că avea atât de multe buline încât ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără nici un motiv.
„Merită mulţimea asta de buline negre", îşi spuneau omuleţii unii altora.
„Este clar că nu e bun de nimic!"
După un timp Pancinello a ajuns să creadă ce se spunea despre el:
„Aşa este nu sunt bun de nimic!", îşi spunea el.
În rarele dăţi când ieşea din casă stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simţea mai în largul lui.
Într-o zi, se întâlni cu un omuleţ total diferit de ceilalţi: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atât. Era o fată pe nume Lucia.
Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea! Încercau numai că nu rămâneau lipite ci cădeau. Fiindcă nu avea nici o bulină unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar nici una nu stătea lipită. Alţii insă o priveau cu dispreţ fiindcă nu avea nici o stea şi atunci vroiau să îi lipească o bulină dar şi aceasta cădea imediat.
„Ca ea vreau să fie", îi trecu prim minte lui Pancinello.
„Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalţi!" Aşa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nici o etichetă.
„Nu este mare lucru", îi răspunse ea. „În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli."
„Pe Eli?"
„Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier."
„Dar de ce?"
„Ce ar fi să descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!" Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecă.
„Dar crezi că-i va face plăcere să mă vadă?!?" strigă el după ea. Însă Lucia nu-l mai auzi. Aşa că Pancinello se întoarse acasă, se aşeză la fereastră şi începu să se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celălalt.
„Dar nu este drept!", îşi spuse el supărat. Şi pe loc se hotărî să meargă le Eli.
Se îndreptă spre deal şi urcă pe cărarea strâmtă până ce ajunse în vârf. Când intră în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIAŞE. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se află pe bancul de lucru trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât braţul lui! Înghiţi în sec şi îşi zise:
„Eu aici nu rămân!", şi se îndreptă spre ieşire. Dar chiar atunci îşi auzi numele:
„Pancinello, tu eşti?", se auzi un glas pătrunzător. Pancinello se opri.
„Cât mă bucur să te văd, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te văd mai bine!" Pancinello se întoarse încet şi îl privi pe meşterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.
„Ştii cum mă cheamă?", îl întrebă Pancinello.
„Bineînţeles că ştiu, doar eu te-am creat!"
Eli se plecă, îl ridică de jos şi îl aşeză lângă el pe bancă.
„Hmm...", murmură meşterul îngândurat, în timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello.
„Se pare că ai adunat ceva etichete..."
„Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!"
„Pancinello, copilul meu, în faţa mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi despre tine!"
„Chiar nu-ţi pasă?"
„Nu, şi nici ţie nu ar trebui să-ţi pese! Cine sunt ei – să împartă etichete bune sau rele? Şi ei sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce gândesc eu, Iar eu cred că eşti o persoană tare deosebită!"
Pancinello începu să râdă:
„Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aş însemna ceva pentru tine?"
Eli se uită la Pancinello, îşi puse mâna pe umărul lui micuţ şi spuse încet:
„Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!"
Nimeni..., niciodată... nu-l mai privise astfel pe Pancinello.. . şi în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte...
„În fiecare zi am sperat că vei veni la mine", continuă apoi Eli.
„Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete", răspunse Pancinello.
„Ştiu, mi-a povestit despre tine."
„De ea de ce nu se prind etichetele?"
„Fiindcă a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alţii. Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi!"
„Cum adică?"
„Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puţin îţi pasă de etichetele pe care ţi le pun ceilalţi oameni. Înţelegi?"
„Păi, nu prea..."
Eli zâmbi.
„Vei înţelege cu timpul. Acum eşti încă plin de buline negre. Deocamdată îţi va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îţi voi aduce aminte cât de important eşti pentru mine."
Eli îl puse jos pe Pancinello.
În timp ce acesta se îndrepta spre uşă, Eli îi spuse:
„Nu uita, eşti o persoană deosebită fiindcă eu te-am creat! Iar eu nu greşesc niciodată!"
Pancinello nu se opri din mers, dar gândi:
„Cred că Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate!"
Şi chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulină...
joi, 13 noiembrie 2008
Gand pentru tine...
Nu sunt cum sunt cand tu ma vezi, ci sunt cum sunt cand ma visezi. Deci dormi mai mult ca sa visezi, sa vezi cum sunt cand nu ma vezi...
miercuri, 12 noiembrie 2008
Te iubesc...
Te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...
marți, 11 noiembrie 2008
luni, 10 noiembrie 2008
Arborele care daruieste
Se spune ca a existat odata un arbore batrân si maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele si culorile veneau de pretutindeni si dansau în jurul lui. Când facea fructe, pasari din tari îndepartate veneau sa guste din ele. Ramurile sale aratau ca niste brate vânjoase. Era minunat.
Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a început sa-l iubeasca. Ceea ce este mare si batrân se poate îndragosti de ceea ce este mic si tânar, cu
conditia sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar celalalt mic.
Copacul nu avea aceasta idee, asa ca s-a îndragostit de baiat. Egoul încearca întotdeauna sa iubeasca ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevarata iubire, nimic nu este însa mare sau mic. Ea îi îmbratiseaza pe toti cei de care se apropie.
Asadar, copacul s-a îndragostit de baietelul care venea în fiecare zi sa se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mângâia florile si pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata sa se încline; egoul, niciodata. Daca încerci sa te apropii de un ego, acesta se va înalta si mai mult, devenind atât de rigid încât sa nu-l poti atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care sta pe tronul puterii, este considerat a fi mare.
Asadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îsi pleca ramurile. Când micutul îi mângâia florile, batrânul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericita atunci
când poate darui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.
Baiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroana împletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac
întotdeauna sa te simti ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti mizerabil.
Vazând cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansând cu ea, copacul se simtea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bataia vântului. Baiatul a crescut si mai mult. A început sa se catere în copac, leganându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit. Iubirea este întotdeauna fericita atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconforteaza. .
Timpul a trecut, iar baiatul a început sa fie apasat de alte îndatoriri. Avea ambitiile lui. Trebuia sa îsi treaca examenele, sa îsi faca prieteni. De aceea, a început sa vina din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl astepta însa cu o nerabdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului sau: "Vino, vino. Te astept". Iubirea îsi asteapta întotdeauna obiectul afectiunii sale. Ea nu este altceva decât o continua asteptare.
Când baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împartasi cu altcineva, de a nu se putea darui. Atunci când se poate darui în totalitate, iubirea este fericita.
Baiatul a crescut si mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toti cei care cresc în lumea ambitiilor îsi gasesc din ce în ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul a devenit ambitios si prins în afacerile sale lumesti. "Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez?"
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: "Asculta! Te astept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine".
Baiatul i-a raspuns: "Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? Eu îmi doresc bani". Egoul este întotdeauna motivat: "Ce poti sa-mi
oferi pentru ca sa vin la tine? As putea veni, dar numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o". Egoul are întotdeauna un scop.
Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezinta propria sa rasplata.
Uimit, copacul i-a spus baiatului: "Nu vei mai veni decât daca îti voi oferi ceva? Îti ofer tot ceea ce am". Iubirea nu tine niciodata
nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se daruieste neconditionat.
"Din pacate, nu am bani. Aceasta este o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra îi racoreste pe cei
încalziti. Când bate vântul, dansam si cântam. Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca ne-am implica si noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înraiti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stari. Nu, noi nu avem nevoie de bani".
Baiatul i-a spus: "Atunci, de ce sa vin la tine? Nu am de
gând sa merg decât acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de bani". Egoul cere întotdeauna bani, caci banii înseamna putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.
Copacul s-a gândit mult, dupa care a spus: "Atunci, culege-mi fructele si vinde-le. În felul acesta, vei obtine bani". Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat în copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit. Iubirea se bucura chiar si atunci când este lovita. Egoul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci când obtine ceva. El nu poate simti
decât nefericire.
Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui, dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani în schimbul lor. Baiatul nu s-a mai întors multa vreme. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor înca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii.
Copacul era trist. Tânjea dupa întoarcerea baiatului, la fel ca o mama cu sânii plini de lapte, dar care si-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinta tânjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept si a se usura. Cam la fel tânjea si copacul nostru. Întreaga sa fiinta
era în agonie.
Dupa multi ani, baiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.
Acesta i-a spus: "Vino la mine. Vino si îmbratiseaza- ma".
Barbatul i-a raspuns: "Termina cu prostiile. Faceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fara minte".
Egoul considera iubirea un lucru prostesc, o fantezie
copilareasca.
Copacul a insistat: "Vino, mângâie-mi crengile. Danseaza cu mine".
Barbatul i-a raspuns: "Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Îmi poti oferi o casa?"
Copacul a exclamat: "O casa? Bine, dar eu traiesc fara sa
stau într-o casa". Singurii care traiesc în case sunt oamenii. Toate
celelalte creaturi traiesc liber, în natura. Cât despre oameni, cu cât casa în care traiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei. "Noi nu traim în case, dar uite ce îti propun: îmi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor". Fara sa mai piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericita chiar si atunci când îi sunt taiate
membrele de catre cel iubit. Iubirea nu stie decât sa daruiasca. Ea este întotdeauna pregatita sa se ofere în întregime.
Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce în urma macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din
nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa îl strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata cânta în bataia vântului. Vânturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare: "Vino, vino, iubitul meu".
Timpul a trecut, iar barbatul a îmbatrânit. Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac. Acesta l-a întrebat:
"Ce mai pot face pentru tine? Ai venit dupa foarte, foarte mult timp".
Batrânul i-a raspuns: "Ce poti face pentru mine? As vrea sa ajung într-o tara îndepartata, sa câstig si mai multi bani. Pentru asta,
am nevoie de o barca".
Fericit, copacul i-a spus: "Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel în tara aceea îndepartata, pentru a câstiga mai multi bani. Dar, te rog, ai grija de tine si întoarce-te cât mai repede. Voi astepta
de-a pururi întoarcerea ta".
Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat.
Acum, din copac nu a mai ramas decât radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare întoarcerea celui iubit. A asteptat mereu si
mereu, constient însa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai întoarce niciodata. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câstigat.
Odata, m-am asezat lânga ciot. Acesta mi-a soptit: "Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai întors. Ma tem sa nu se fi înecat, sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut în tara aceea
îndepartata. Poate ca nici macar nu mai este în viata. O, cât mi-as dori sa aflu vesti de la el! Ma apropii de sfârsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit. Dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu întelege decât acest limbaj".
Egoul nu întelege decât limbajul acceptarii. Iubirea vorbeste limbajul daruirii.
Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a început sa-l iubeasca. Ceea ce este mare si batrân se poate îndragosti de ceea ce este mic si tânar, cu
conditia sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar celalalt mic.
Copacul nu avea aceasta idee, asa ca s-a îndragostit de baiat. Egoul încearca întotdeauna sa iubeasca ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevarata iubire, nimic nu este însa mare sau mic. Ea îi îmbratiseaza pe toti cei de care se apropie.
Asadar, copacul s-a îndragostit de baietelul care venea în fiecare zi sa se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mângâia florile si pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata sa se încline; egoul, niciodata. Daca încerci sa te apropii de un ego, acesta se va înalta si mai mult, devenind atât de rigid încât sa nu-l poti atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care sta pe tronul puterii, este considerat a fi mare.
Asadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îsi pleca ramurile. Când micutul îi mângâia florile, batrânul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericita atunci
când poate darui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.
Baiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroana împletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac
întotdeauna sa te simti ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti mizerabil.
Vazând cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansând cu ea, copacul se simtea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bataia vântului. Baiatul a crescut si mai mult. A început sa se catere în copac, leganându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit. Iubirea este întotdeauna fericita atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconforteaza. .
Timpul a trecut, iar baiatul a început sa fie apasat de alte îndatoriri. Avea ambitiile lui. Trebuia sa îsi treaca examenele, sa îsi faca prieteni. De aceea, a început sa vina din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl astepta însa cu o nerabdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului sau: "Vino, vino. Te astept". Iubirea îsi asteapta întotdeauna obiectul afectiunii sale. Ea nu este altceva decât o continua asteptare.
Când baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împartasi cu altcineva, de a nu se putea darui. Atunci când se poate darui în totalitate, iubirea este fericita.
Baiatul a crescut si mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toti cei care cresc în lumea ambitiilor îsi gasesc din ce în ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul a devenit ambitios si prins în afacerile sale lumesti. "Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez?"
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: "Asculta! Te astept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine".
Baiatul i-a raspuns: "Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? Eu îmi doresc bani". Egoul este întotdeauna motivat: "Ce poti sa-mi
oferi pentru ca sa vin la tine? As putea veni, dar numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o". Egoul are întotdeauna un scop.
Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezinta propria sa rasplata.
Uimit, copacul i-a spus baiatului: "Nu vei mai veni decât daca îti voi oferi ceva? Îti ofer tot ceea ce am". Iubirea nu tine niciodata
nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se daruieste neconditionat.
"Din pacate, nu am bani. Aceasta este o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra îi racoreste pe cei
încalziti. Când bate vântul, dansam si cântam. Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca ne-am implica si noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înraiti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stari. Nu, noi nu avem nevoie de bani".
Baiatul i-a spus: "Atunci, de ce sa vin la tine? Nu am de
gând sa merg decât acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de bani". Egoul cere întotdeauna bani, caci banii înseamna putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.
Copacul s-a gândit mult, dupa care a spus: "Atunci, culege-mi fructele si vinde-le. În felul acesta, vei obtine bani". Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat în copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit. Iubirea se bucura chiar si atunci când este lovita. Egoul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci când obtine ceva. El nu poate simti
decât nefericire.
Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui, dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani în schimbul lor. Baiatul nu s-a mai întors multa vreme. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor înca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii.
Copacul era trist. Tânjea dupa întoarcerea baiatului, la fel ca o mama cu sânii plini de lapte, dar care si-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinta tânjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept si a se usura. Cam la fel tânjea si copacul nostru. Întreaga sa fiinta
era în agonie.
Dupa multi ani, baiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.
Acesta i-a spus: "Vino la mine. Vino si îmbratiseaza- ma".
Barbatul i-a raspuns: "Termina cu prostiile. Faceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fara minte".
Egoul considera iubirea un lucru prostesc, o fantezie
copilareasca.
Copacul a insistat: "Vino, mângâie-mi crengile. Danseaza cu mine".
Barbatul i-a raspuns: "Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Îmi poti oferi o casa?"
Copacul a exclamat: "O casa? Bine, dar eu traiesc fara sa
stau într-o casa". Singurii care traiesc în case sunt oamenii. Toate
celelalte creaturi traiesc liber, în natura. Cât despre oameni, cu cât casa în care traiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei. "Noi nu traim în case, dar uite ce îti propun: îmi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor". Fara sa mai piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericita chiar si atunci când îi sunt taiate
membrele de catre cel iubit. Iubirea nu stie decât sa daruiasca. Ea este întotdeauna pregatita sa se ofere în întregime.
Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce în urma macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din
nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa îl strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata cânta în bataia vântului. Vânturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare: "Vino, vino, iubitul meu".
Timpul a trecut, iar barbatul a îmbatrânit. Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac. Acesta l-a întrebat:
"Ce mai pot face pentru tine? Ai venit dupa foarte, foarte mult timp".
Batrânul i-a raspuns: "Ce poti face pentru mine? As vrea sa ajung într-o tara îndepartata, sa câstig si mai multi bani. Pentru asta,
am nevoie de o barca".
Fericit, copacul i-a spus: "Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel în tara aceea îndepartata, pentru a câstiga mai multi bani. Dar, te rog, ai grija de tine si întoarce-te cât mai repede. Voi astepta
de-a pururi întoarcerea ta".
Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat.
Acum, din copac nu a mai ramas decât radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare întoarcerea celui iubit. A asteptat mereu si
mereu, constient însa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai întoarce niciodata. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câstigat.
Odata, m-am asezat lânga ciot. Acesta mi-a soptit: "Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai întors. Ma tem sa nu se fi înecat, sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut în tara aceea
îndepartata. Poate ca nici macar nu mai este în viata. O, cât mi-as dori sa aflu vesti de la el! Ma apropii de sfârsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit. Dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu întelege decât acest limbaj".
Egoul nu întelege decât limbajul acceptarii. Iubirea vorbeste limbajul daruirii.
sâmbătă, 8 noiembrie 2008
Adevarul iubirii...La multi ani!
"...Adevarul veritabil? Nu e decat iubirea! Asa ca tac, numai indraznesc sa critic, pun surdina...Iubirea ma deconcerteaza. Asta-i asa al dracului de suprem, de diferit de restul...! Iubirea, ne referindu-ma la partidele de jamboane-n aer...! Vorbesc de adevarata iubire. De cea care te face sa te uiti in tavan, cand esti singur si cand te gandesti la altcineva! De cea care te face sa scancesti in mijlocul strazii, pen-ca ajungi sa simti imensitatea unei absente! Acea iubire, care scapa fizicii, chimiei, tuturor stiintelor, intregii morale! Asta este omul, cu adevarat: o bucatica de iubire! Exact un suspin, nimic decat o lacrima cazuta in haul universului..."
(SanAntonio)
miercuri, 5 noiembrie 2008
Prietesugul si amorul
Gr. Alexandrescu / Prietesugul si amorul
Zici c-ai vrea prieteneste
Sa iubesti, sa fii iubita;
Zici c-amorul te-ngrozeste,
Ca e patima cumplita;
Zici ca este trecatoare
Flacara-i cea arzatoare!
Si ce nu e trecator?
Dupa vara cea bogata
Vine iarna-ntaratata,
Bate vant ingrozitor.
Trandafirul din gradina,
Inflorit de dimineata,
Zace vested pe tulpina,
Dupa ziua de viata.
Dar caci iarna si durerea
Sunt conditia vietii,
Trebuie sa las placerea,
Bunurile tineretii?
Caci zambirea-ti gratioasa
Vremea o sa ti-o rapeasca,
Trebuie, cat esti frumoasa,
Nimeni sa nu te iubeasca?
Asa cum mirosi o floare,
Care trece, care moare,
Care maine n-o gasesti?
Primavara,-a ei zambire,
De ce-nvie-a ta zambire,
Iarna nu ti-o-nchipuiesti?
O, asculta-ma, dorita,
Scumpa, draga Emilie!
O zi buna, fericita,
E o parte din vecie.
Vezi, placerile usoare,
Imprejurul tau unite,
Dantuiesc fara-ncetare
De amor povatuite:
Te-mpresor cu multumire,
Fiecare ti se-nchina,
Si amorul cu mahnire
Te priveste si suspina.
Da-le, da-le ascultare;
Pentru tine adunate,
Subt colore de mirare,
Vor sti lumea sa-ti arate
Pana n-ajungi timpul rece,
Bucura-te de natura:
Apoi cand vremea va trece
Peste-a inimii caldura,
Cand din hora incantata,
Ce viata ta coprinde,
Cu o fata intristata
Gratiile s-ar desprinde,
Cand odata si-or lua zborul
Tinerete, bucurie,
De-i pofti atuci amorul,
L-om numi o nebunie:
Iti voi fi prieten, frate,
Iti voi fi orice iti place,
Si de lume si de toate
Impreuna ne-om desface.
Zici c-ai vrea prieteneste
Sa iubesti, sa fii iubita;
Zici c-amorul te-ngrozeste,
Ca e patima cumplita;
Zici ca este trecatoare
Flacara-i cea arzatoare!
Si ce nu e trecator?
Dupa vara cea bogata
Vine iarna-ntaratata,
Bate vant ingrozitor.
Trandafirul din gradina,
Inflorit de dimineata,
Zace vested pe tulpina,
Dupa ziua de viata.
Dar caci iarna si durerea
Sunt conditia vietii,
Trebuie sa las placerea,
Bunurile tineretii?
Caci zambirea-ti gratioasa
Vremea o sa ti-o rapeasca,
Trebuie, cat esti frumoasa,
Nimeni sa nu te iubeasca?
Asa cum mirosi o floare,
Care trece, care moare,
Care maine n-o gasesti?
Primavara,-a ei zambire,
De ce-nvie-a ta zambire,
Iarna nu ti-o-nchipuiesti?
O, asculta-ma, dorita,
Scumpa, draga Emilie!
O zi buna, fericita,
E o parte din vecie.
Vezi, placerile usoare,
Imprejurul tau unite,
Dantuiesc fara-ncetare
De amor povatuite:
Te-mpresor cu multumire,
Fiecare ti se-nchina,
Si amorul cu mahnire
Te priveste si suspina.
Da-le, da-le ascultare;
Pentru tine adunate,
Subt colore de mirare,
Vor sti lumea sa-ti arate
Pana n-ajungi timpul rece,
Bucura-te de natura:
Apoi cand vremea va trece
Peste-a inimii caldura,
Cand din hora incantata,
Ce viata ta coprinde,
Cu o fata intristata
Gratiile s-ar desprinde,
Cand odata si-or lua zborul
Tinerete, bucurie,
De-i pofti atuci amorul,
L-om numi o nebunie:
Iti voi fi prieten, frate,
Iti voi fi orice iti place,
Si de lume si de toate
Impreuna ne-om desface.
duminică, 2 noiembrie 2008
Dedicatie speciala pentru un inger blond...
You're just too good to be true
I can't take my eyes off you
You feel like heaven to touch
I wanna hold you so much
At last love has arrived
And I thank God I'm alive
You're just too good to be true
I can't take my eyes off you
Pardon the way that I stare
There's nothing else to compare
The sight of you leaves me weak
There are no words left to speak
So darling feel like I feel
And I don't have to know if it's real
You're just too good to be true
I can't take my eyes off you
Bada...
I love you baby
And if it's quite all right
I need you baby to warm a lonely night
I love you baby
Trust in me when I say
Oh pretty baby
Don't bring me down, I pray
Oh pretty baby
Now that I've found you stay
So let me love you baby
Let me love you
You're just too good to be true
I can't take my eyes off you
You feel like heaven to touch
I wanna hold you so much
At last love has arrived
And I thank God I'm alive
You're just too good to be true
I can't take my eyes off you
Bada...
I love you baby
And if it's quite all right
I need you baby to warm a lonely night
I love you baby
Trust in me when I say
Oh pretty baby
Don't bring me down, I pray
Oh pretty baby
Now that I've found you stay
So let me love you baby
Let me love you
Abonați-vă la:
Postări (Atom)