...imi e greu sa scriu din nou ganduri pe acest blog...din mai multe motive...
...unul este ca dragostea noastra pare ca a disparut, dar se stie ca nu este asa...incercam amandoi sa o facem sa fie invizibila, chiar reusim...chiar daca, in multe momente, ma doare, chiar daca mi-as dori sa vorbim despre asta, se pare ca ne e bine asa...
...al doilea motiv este ca nu vroiam sa iti mai spun despre mine...ca gandurile mele sa ramana interioare, ca dorinta mea ca totul sa fie bine (macar ca acum) sa fie doar a mea...poate si aceasta marturisire e temporara si e datorata zilei frumoase (chiar exuberanta) de azi...
...tu taci in privinta noastra...nici macar tu nu stii de ce...poate nici nu trebuie sa zici altfel, sa te exprimi altfel...stiu insa ca simti si tu in orice moment tensiunea dintre noi...o tensiune sentimentala, nici eu, nici tu nu putem sa o exprimam in cuvinte...incercam (si reusim) zilele acestea (saptamani deja) sa pastram prietenia, in ciuda sentimentelor care trec de acest prag...sper sa reusim, e o perioada frumoasa, desi (recunosc) sunt multe momente cand imi doresc sa te chem macar sa imi fii mai aproape...nu o fac pentru ca nu vreau sa te fortez, sa te supar, sa te retin, sa te deranjez...
...pana la urma, tu ai luat decizia corecta...ai fost dura, ai fost realista, desi esti asa de copilaroasa (si, Doamne!, cat imi place asta), in multe lucruri pe care le faci, le gandesti sau la care visezi...ne-am jucat amandoi destul, poate prea mult, asa incat unele lucruri au inceput sa ne arda pe amandoi, nefiind atenti la foc, ci doar la jocul nostru...e timpul sa ne ungem cu alifii, din pacate, astfel incat sa nu mai suferim...
...te-ai ascuns mult timp in sufletul tau, mi-ai lasat doar mie (si unei alte persoane, stii tu...) o fereastra (doar ai uitat-o?) sa vad ce e in interior...nu regret ca am vazut, nu regret ca nu am patruns inauntru...regret ca nu lasi persoanele pe care le iubesti sa ajunga acolo...sau poate te-ai schimbat in ultimele zile....lasa pe persoana de langa tine (si iar, stii tu...) sa ajunga acolo, sa treaca dincolo de fereastra...daca nu va reusi, nu te va merita....si pentru a reusi, depinde si de tine...
Noapte buna, draga mea!
miercuri, 1 octombrie 2008
Morala muntilor
Am incercat sa definesc ceea ce imi place sa numesc morala muntilor. Si am afirmat ca muntii despart ca sa apropie.. ca ei te obliga sa taci pentru a gasi cuvintele cele mai potrivite, ceea ce nu e putin lucru intr-o lume zgomotoasa care nu suporta nici discretia Giocondei.
Exista totusi, o morala a muntilor? Am copilarit langa munti si raspunsul meu nu poate fi decat unul singur. Dar imi dau seama ca pot fi banuita de orgoliu. De aceea prefer sa recunosc ca noi insine, cei care ne-am nascut langa munti, suntem cei dintai stingheriti de defectele noastre. Cand vorbim de morala muntilor n-o facem pentru ca am fi mai buni sau mai rai decat cei care au trait mereu departe de munti, ci pentru a ne explica noua insine de ce suntem asa si nu altfel. Caci ar fi o copilarie sa judecam caracterele dupa altitudinea la care s-au format, si in ceea ce ne priveste, intelegem de pilda, de ce nu prea stim sa fim degajati. Linistea noastra, a celor care am vazut cerul lipidu-si obrazul de piatra, e colturoasa ca muntele. Noi ne ascundem tandretea sub o platosa de asprime, de frica sa nu fim trasi pe sfoara si sa ne expunem prea mult dezvaluindu-ne caldura fara nici o precautie.
Obisnuiti cu intimitatea tacuta a muntelui, ne hotaram cu greu sa iesim din rezerva si nu ne marturisim usor sentimentele. Preferam sa iubim decat sa facem declaratii de dragoste. Si devenim, brusc, timizi pe orice scena unde hohotesc reflectoarele. Nu ne judecati, prin urmare, ca n-avem destula jovialitate si nu ne laudati ca luam in serios orice fleac. Nu e nici vina noastra, nici meritul nostru. Dupa cum nu e vina noastra ca suntem in genere, zgarciti cu lucrurile marunte si risipitori cu lucrurile mari. Caci am obtinut totul greu. Nu ne-a dat nimeni nimic gratuit. Am platit pentru fiecare floare, pentru fiecare zambet si pentru fiecare bucurie. Preturi uneori prea mari. Dar pentru a ne dovedi noua insine ca ne putem ridica deasupra slabiciunilor noastre, uneori suntem gata sa pierdem totul. De fapt, calitatea noastra principala este ca nu ne jucam cu vorbele, iar defectul principal e ca am transformat asta in orgoliu.
Provocat sa rada, un om de la munte iese stingherit din adancul sau de tacere. Obisnuit sa taca, el considera rasul, cand nu e exploziv, indecent. Cu alte cuvinte, nu stim sa fim dezinvolti. De cate ori incercam, nu reusim decat sa fim stangaci, suradem fortat si se vede ca nu suntem in apele noastre. Pe scurt, n-avem vocatie de actori. Cunoastem un singur rol bine. Sa spunem ce gandim si sa fim ceea ce suntem.
Piatra si pamantul dur ne-au silit sa fim prudenti si cu ispitele metafizicii. Noi nu ne-am lipit de pamant ca sa capatam puteri, ci ca sa traim. Muntele, care seamana atat de bine cu o piramida, este, de fapt, exact contrariul unei piramide si numai cine intelege asta ne poate intelege si pe noi. Caci piramida slujeste o iluzie metafizica, in vreme ce noi, chiar in pustiul ideilor pure, ne intoarcem fata spre tarana pe care am tradat-o si spre locurile unde am invatat sa radem, sa plangem, sa iubim, sa fim oameni.
In ce ma priveste, sunt pe jumatate "un renegat", pentru ca intalnind marea, n-am putut sa plec indiferenta de pe plaja... Am luat cu mine o bucata de scoica, un fir de nisip, un strop din apa marii. Le port mereu in suflet, dar nimic nu sterge in mine amintirea si gustul pietrei. Nu pot trada niciodata pana la capat. Si tarasc dupa mine, chiar in zarva orasului, tacerea in care am crescut. De aceea surad cand cineva spune: "Totusi, muntii nu sunt decat un accident geologic"... Poate pentru unii... Pentru ceilalti... Dar orice as spune e incomplet. Si restul e iubire, iar iubirea nu se teme de obiectii. Nu, nu le reprosez nimic celor care nu iubesc muntii. De altfel, adevarata dragoste n-are nevoie de apologie. Si daca in genere, campia ne invata sa vorbim, muntele ne invata mai ales sa tacem. Cei care am trait langa munti stim bine cat ne-a ajutat si cat ne-a costat asta...!
Departe de munti, simteam cum corabia ma poarta pe valuri amagitoare si visam sa gasesc o stanca de care sa ma reazam...
Visul a devenit realitate: stanca sunteti voi..! Sa ramaneti mereu asa cum v-am cunoscut si sa fiti precum stanca: indiferent cate vor trece peste voi, sa ramaneti cu fruntea sus si sa priviti inainte... Viata merita traita asa cum este, pentru ca ni s-a dat fara sa o cerem si ni se va lua fara sa fim intrebati...
(http://marelealbastru.blogspot.com/2007/05/muntii-si-oamenii.html)
Exista totusi, o morala a muntilor? Am copilarit langa munti si raspunsul meu nu poate fi decat unul singur. Dar imi dau seama ca pot fi banuita de orgoliu. De aceea prefer sa recunosc ca noi insine, cei care ne-am nascut langa munti, suntem cei dintai stingheriti de defectele noastre. Cand vorbim de morala muntilor n-o facem pentru ca am fi mai buni sau mai rai decat cei care au trait mereu departe de munti, ci pentru a ne explica noua insine de ce suntem asa si nu altfel. Caci ar fi o copilarie sa judecam caracterele dupa altitudinea la care s-au format, si in ceea ce ne priveste, intelegem de pilda, de ce nu prea stim sa fim degajati. Linistea noastra, a celor care am vazut cerul lipidu-si obrazul de piatra, e colturoasa ca muntele. Noi ne ascundem tandretea sub o platosa de asprime, de frica sa nu fim trasi pe sfoara si sa ne expunem prea mult dezvaluindu-ne caldura fara nici o precautie.
Obisnuiti cu intimitatea tacuta a muntelui, ne hotaram cu greu sa iesim din rezerva si nu ne marturisim usor sentimentele. Preferam sa iubim decat sa facem declaratii de dragoste. Si devenim, brusc, timizi pe orice scena unde hohotesc reflectoarele. Nu ne judecati, prin urmare, ca n-avem destula jovialitate si nu ne laudati ca luam in serios orice fleac. Nu e nici vina noastra, nici meritul nostru. Dupa cum nu e vina noastra ca suntem in genere, zgarciti cu lucrurile marunte si risipitori cu lucrurile mari. Caci am obtinut totul greu. Nu ne-a dat nimeni nimic gratuit. Am platit pentru fiecare floare, pentru fiecare zambet si pentru fiecare bucurie. Preturi uneori prea mari. Dar pentru a ne dovedi noua insine ca ne putem ridica deasupra slabiciunilor noastre, uneori suntem gata sa pierdem totul. De fapt, calitatea noastra principala este ca nu ne jucam cu vorbele, iar defectul principal e ca am transformat asta in orgoliu.
Provocat sa rada, un om de la munte iese stingherit din adancul sau de tacere. Obisnuit sa taca, el considera rasul, cand nu e exploziv, indecent. Cu alte cuvinte, nu stim sa fim dezinvolti. De cate ori incercam, nu reusim decat sa fim stangaci, suradem fortat si se vede ca nu suntem in apele noastre. Pe scurt, n-avem vocatie de actori. Cunoastem un singur rol bine. Sa spunem ce gandim si sa fim ceea ce suntem.
Piatra si pamantul dur ne-au silit sa fim prudenti si cu ispitele metafizicii. Noi nu ne-am lipit de pamant ca sa capatam puteri, ci ca sa traim. Muntele, care seamana atat de bine cu o piramida, este, de fapt, exact contrariul unei piramide si numai cine intelege asta ne poate intelege si pe noi. Caci piramida slujeste o iluzie metafizica, in vreme ce noi, chiar in pustiul ideilor pure, ne intoarcem fata spre tarana pe care am tradat-o si spre locurile unde am invatat sa radem, sa plangem, sa iubim, sa fim oameni.
In ce ma priveste, sunt pe jumatate "un renegat", pentru ca intalnind marea, n-am putut sa plec indiferenta de pe plaja... Am luat cu mine o bucata de scoica, un fir de nisip, un strop din apa marii. Le port mereu in suflet, dar nimic nu sterge in mine amintirea si gustul pietrei. Nu pot trada niciodata pana la capat. Si tarasc dupa mine, chiar in zarva orasului, tacerea in care am crescut. De aceea surad cand cineva spune: "Totusi, muntii nu sunt decat un accident geologic"... Poate pentru unii... Pentru ceilalti... Dar orice as spune e incomplet. Si restul e iubire, iar iubirea nu se teme de obiectii. Nu, nu le reprosez nimic celor care nu iubesc muntii. De altfel, adevarata dragoste n-are nevoie de apologie. Si daca in genere, campia ne invata sa vorbim, muntele ne invata mai ales sa tacem. Cei care am trait langa munti stim bine cat ne-a ajutat si cat ne-a costat asta...!
Departe de munti, simteam cum corabia ma poarta pe valuri amagitoare si visam sa gasesc o stanca de care sa ma reazam...
Visul a devenit realitate: stanca sunteti voi..! Sa ramaneti mereu asa cum v-am cunoscut si sa fiti precum stanca: indiferent cate vor trece peste voi, sa ramaneti cu fruntea sus si sa priviti inainte... Viata merita traita asa cum este, pentru ca ni s-a dat fara sa o cerem si ni se va lua fara sa fim intrebati...
(http://marelealbastru.blogspot.com/2007/05/muntii-si-oamenii.html)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)