In mod sigur, ziua de joi a fost ciudata si inexplicabila, din punctul meu de vedere.
Este mult de explicat, timpul este din ce in ce mai scurt, dar voi incerca sa imi explic si sa iti explic ce se intampla in ultimele zile, saptamani, luni. Este clar ca este ceva care mi se datoreaza, nici eu nu stiu prea bine ce evenimente starnesc sau se starnesc in jurul meu si cum sa ma eschivez de acestea pentru a avea timp pentru mine si pentru prieteni.
Am ajuns intr-o stare destul de confuza, din care incerc sa ies, dar faptele nu sunt mereu pe masura vorbelor. As vrea sa renunt la tot, sa revin la vechile obiceiuri. Si chiar sa ma intorc acasa, pentru ca stiu ca am avut discutia asta acum cateva luni (oare cate?) si ti-am spus ca as renunta la tot pentru a ma intoarce la timpul liber pe care il aveam inainte, la putinele responsabilitati de dinainte, la convorbirile noastre dese pe mail, mess, telefon, la intalnirile scurte, enervante, insistente de o data sau de doua ori pe an, cand ne desparteam cu atatea reprosuri, dar si cu multa iubire in suflet.
Revenind la joi. Pe langa tot ceea ce fac si pe langa toate lucrurile intre care ma impart, cu din ce in ce mai mare greutate, exista si emotii si sentimente. Joi a fost ziua in care ar fi trebuit sa ma elucidez si in care fiecare dintre cele trei persoane pe care le simt aproape m-au dorit langa ele, mi-au transmis sentimentele de sfarsit de an, mi-au reprosat lucruri si m-au iubit, in felul lor. Si, pentru ca te simt atat de aproape, si pentru ca este de atat de mult timp singura persoana careia ii pot spune adevarul si cat de greu imi este, ma voi stradui sa iti explic, incercand sa inteleg la randul meu.
1. Persoana pe care o visez, despre care ti-am mai spus. Mi-am impus, de la prima greseala de acest gen, sa nu mai amestec serviciul cu sentimentele. Si, in ciuda simpatiei mele pentru o persoana inteligenta, simpatica si, pe deasupra casatorita (ce asemanare!), am stat departe, desi este posibil ca in anul ce a trecut, timp in care am stat tot timpul la cativa metri unul de celalalt, amanuntele privirii mele sau incercarea de a o invata multe lucruri interesante profesional sa nu fi fost neobservate.
La plecarea mea, am simtit o usurare (pentru ca se departa tentatia, macar din punct de vedere al distantei fizice), dar si o unica sansa de a incerca sa marturisesc si sa stric (sau nu) totul. Stapan pe gandurile mele si constient ca nu se poate schimba nimic, exact cum a fost si in cazul nostru, am incercat joi sa vorbim (pe mess) despre relatiile fictive dintre oameni, plecand de la iluzia (absurda, dupa cum i-am spus) ca exista ceva intre doi oameni ca noi. Nu ma asteptam la un raspuns pozitiv, nu ma asteptam la o apropiere si mai mare, nu doream sa imi abat gandurile de la sfarsitul unui an greu, obositor, insa bun pe ansamblu.
Surpriza unei acceptari a faptului ca, inconstient, ne-am atras unul pe altul a fost mare. Ca si a faptului ca ne-am gandit ca nu este corect si bine si moral sa ne vedem cateva clipe la metrou, ultimele pe anul acesta. Am plecat, dupa o discutie de cateva ore, fiecare pe drumul lui, dar nervosi, ganditori, plini de sentimente contradictorii, constienti ca am stricat ceva sau macar ca viata e un pic altfel. Era mai bine fara discutia asta, era mai bine cu discutia asta? Cine stie, probabil ca eu si cu tine stim, pentru ca am vorbit de atatea ori, ne-am certat de atatea ori, ne-am intalnit cu sperante si altfel de ganduri si am plecat suparati sau dezamagiti, pentru a reveni a doua zi (sau dupa saptamana de suparare).
2. Despre casa, nu pot sa iti spun prea multe. Timpul este din ce in ce mai scurt, iar asteptarile mai mari. Toata lumea se asteapta sa fiu EU, pana si eu imi doresc sa privesc lumea cu mai multa intelegere. Zilele au fost frumoase, dar gandurile au zburat spre ea si tine, de prea multe ori.
3. Te-am pastrat pe tine pentru sfarsit, in mod intentionat, nu este aici o scara a sentimentelor. Am citit mesajul tau imediat cum am ajuns acasa, de mai multe ori in aceste zile, insa abia acum am reusit sa cuprind timp suficient sa iti raspund.
El cuprinde si iubire, dar si prea multe reprosuri. Nu stiu cauza imediata pentru care m-am departat usor de tine si nici nu stiu cum s-o explic, insa e clar ceva ce nu am gandit si nu mi-am dorit. De multe ori, suspin dupa felul in care vorbeam si faptul ca esti singura persoana cu care mai pot vorbi despre orice, oricand si care ma asculta, ma intelege si ma cearta daca este cazul.
Prefer sa ma intorc spre sufletul tau pentru a reusi sa imi inteleg ultimele actiuni. Nu stiu insa cum, pentru ca sincer nici nu stiu cum m-am departat. De multe ori, arunc vina peste refuzul tau de a fi impreuna, dar stiu ca nu asta e singura cauza. Nu stiu ce as fi facut daca ai fi acceptat, insa stiu ca te iubeam atunci cu toata fiinta mea, ca vroiam sa vorbim zilnic, sa asculta muzica, sa iti citesc o poezie. Asteptam cu emotie dimineata pentru a ajunge la serviciu sa mai vorbim, cautam toata seara mesajele pe mail, sperand ca ai avut un pic de timp sa imi scrii cateva cuvinte. Iti zmulgeam cu nebunie si frenezie orice „te iubesc” (sau TI, macar), vedeam in orice apropiere o acceptare a relatiei noastre de iubire imposibila.
O sa incerc sa ma schimb pentru a reveni intr-un fel sau altul. Nu promit pentru ca sunt in continuare confuz, nu stiu ce vreau si nici ce o sa fac de maine. In fiecare zi, imi propun sa schimb asta sau alta, dar in fiecare dimineata imi simt planurile date peste cap, doar din cauza capriciilor mele si dorintei de a face inca ceva, inca altceva. Nici macar nebunia de acum ceva timp nu mai este, parca m-am linistit dintr-o data, m-am plictisit, nu mai simt... ca inainte.
Nu vreau sa pierdem aceasta prietenie...
Sper ca nu am fost prea confuz, sper ca ai inteles ceva. Si eu te iubesc!
La multi ani (blogul nostru a intrat in al patrulea an de existenta)!
