Într-o vreme, nu întelegeam ce se petrece pe această lume. Prin fata ochilor, imaginile ei se derulau într-un ritm nervos si haotic, antrenându-mă într-un iures de evenimente si stări. În acest vârtej as fi putut trăi toată viata. Fără să-mi fi dat seama, aveam să rătăcesc în căutarea unui fir care să mă ducă afară din labirint, la lumină. As fi încercat pe chip toate măstile din garderoba umană si as fi experimentat toate rolurile, de la printesă la cersetoare, de la copil maturizat înainte de vreme până la bătrână ingenuă. Mi-as fi irosit energia, crezând că fac tot ce trebuie ca să nu gresesc prea mult, că sar în sus sau mă arunc în prăpastie doar atât cât să nu ating nicio limită. As fi făcut toate astea si multe altele, întrucât as fi avut de unde alege. Dar mereu am simtit că mai e loc de încă o picătură în paharul trăirilor. Durerea nu era niciodată atât de puternică încât să mă doboare de tot, nici bucuria atât de intensă încât să mă facă să uit de mine, de lume.
Revelatia a venit într-un moment ce nu poate fi marcat pe axa timpului, fiindcă în acea clipă timpul s-a dezghiocat, ca o coajă spartă, slobozind sufletul într-o nouă viată, cea interioară, unde timpul nu e nimic altceva decât o stare de plutire în zbor. Cred că există un moment în evolutia fiecărui suflet când se deschide, precum o floare, spre lumină, spre albastrul infinit al cerului. Micile probleme devin încercări, marile probleme sunt etalonul începutului schimbării, iar fericirea este o stare profund umană, însă cu tangente în lumi superioare. Si toate acestea sunt favorizate de însăsi mâna destinului, ea urzindu-ne cărările ce ne duc în fata temerilor noastre, în fata lucrurilor pe care le avem de facut în această lume. Însă întotdeauna avem la îndemână alegerile, pe care le facem cu propriul discernământ, cu propria fortă sufletească, si care ne vor duce atât de aproape de lumină pe cât de pregatită este fiinta fiecăruia să o primească.
(Ludmila Ursu, din Raspandacul)
