Zilele astea ma gandesc prea des la tine, te vad in orice, imi e greu sa nu stiu ce faci, ce gandesti, cum te simti, unde esti...
Citind o carte, am regasit randuri despre Cismigiul pe care l-am strabatut amandoi, tinandu-ne de mana...cand eram asa de apropiati si te simteam in fiecare clipa...oare vom mai fi vreodata asa? sau si mai aproape, cum te simt in ultimul timp?
"De fiecare dată când trec pe-aici am acelaşi sentiment. Poate mulţumită straturilor elegante de flori, aleilor şerpuitoare, forfotei de copii zglobii. Sau poate datorită tinerilor îndrăgostiţi care se plimbă cu barca pe lac, bătrânelor doamne scheletice care sporovăie pe băncile de lemn bătute de vreme sau bărbaţilor mohorâţi, strânşi în jurul meselor de piatră la o partidă de şah. Orice-ar fi, de fiecare dată când trec prin Cişmigiu, în centrul unui Bucureşti aglomerat, în plin avânt, mă simt de parcă m-aş plimba prin tabloul unui impresionist francez. (…)
Sub un copac bătrân de lângă Zona de conifere, o pereche de îndrăgostiţi se sărută de zor. Fată stă pe genunchii bărbatului. Ea are douăzeci şi ceva de ani, şolduri înguste şi un tricou scurt care-i dezgoleşte noada şi chiloţeii tanga roşii. El – cam bucălat, trecut de patruzeci – are părul vraişte şi pantofi maro scâlciaţi, şi îşi arată ostentativ indiferenţa sub privirile nedumerite ale trecătorilor. (…)
Parcul ăsta e un petic de istorie. Se pare că numele de cişmegiu vine din turceşte şi desemnează persoana care răspunde de construirea sau de întreţinerea unei cişmele obşteşti. Si, lăsându-i pe impresioniştii francezi la o parte, Maxy, un pictor al avangardei româneşti din România, a pictat Şomeri pe o bancă în Cişmigiu. Tabloul e ciudat, cu o perspectivă hazardată, un amestec de lumină şi umbră, de mişcare şi inactivitate, de bârfă şi de somnolenţă. Se află în Galeria Naţională din Cluj.
Mai e şi Caragiale, scriitorul român care a folosit Cişmigiul drept decor pentru schiţele lui cu « Mitică », arhetipul lichelei de Bucureşti – viclean şi cam tâmpit, dar cu un talent formidabil pentru poante suprarealiste. Când un funcţionar îşi pierde slujba, Mitică spune că a fost promovat – să dea muştele afară din Cişmigiu. S-ar fi înţeles de minune cu Beckett, sunt sigur. (…)
Ieşind din parc ca să reintru în lumea reală de străzi ticsite de oameni care se îmbrâncesc şi de maşini care claxonează, îmi dau seama de două lucruri. Mai întâi, Cişmigiul nu e chiar un Monet. Prea este îngrijit, e prea precis pentru el. Nu, parcul aduce mai degrabă cu Le Grande Jatte, insula lui Seurat.Şi-apoi îmi dau seama că, la fel ca în tablou, şi Cişmigiul e o insulă – cel puţin pentru mine. E unul dintre cele mai grozave lucruri din Bucureşti şi a scăpat, din fericire, ca prin minune de furia atotdistrugătoare a lui Ceauşescu. E un refugiu liniştit şi sigur, un lăcaş de meditaţie, un lac cu bărci, un loc de plimbare cu prietenii. Aici poţi să-ţi faci planuri, să te împaci cu cineva, aici poţi să te săruţi cu cine nu se cade. "
Sub un copac bătrân de lângă Zona de conifere, o pereche de îndrăgostiţi se sărută de zor. Fată stă pe genunchii bărbatului. Ea are douăzeci şi ceva de ani, şolduri înguste şi un tricou scurt care-i dezgoleşte noada şi chiloţeii tanga roşii. El – cam bucălat, trecut de patruzeci – are părul vraişte şi pantofi maro scâlciaţi, şi îşi arată ostentativ indiferenţa sub privirile nedumerite ale trecătorilor. (…)
Parcul ăsta e un petic de istorie. Se pare că numele de cişmegiu vine din turceşte şi desemnează persoana care răspunde de construirea sau de întreţinerea unei cişmele obşteşti. Si, lăsându-i pe impresioniştii francezi la o parte, Maxy, un pictor al avangardei româneşti din România, a pictat Şomeri pe o bancă în Cişmigiu. Tabloul e ciudat, cu o perspectivă hazardată, un amestec de lumină şi umbră, de mişcare şi inactivitate, de bârfă şi de somnolenţă. Se află în Galeria Naţională din Cluj.
Mai e şi Caragiale, scriitorul român care a folosit Cişmigiul drept decor pentru schiţele lui cu « Mitică », arhetipul lichelei de Bucureşti – viclean şi cam tâmpit, dar cu un talent formidabil pentru poante suprarealiste. Când un funcţionar îşi pierde slujba, Mitică spune că a fost promovat – să dea muştele afară din Cişmigiu. S-ar fi înţeles de minune cu Beckett, sunt sigur. (…)
Ieşind din parc ca să reintru în lumea reală de străzi ticsite de oameni care se îmbrâncesc şi de maşini care claxonează, îmi dau seama de două lucruri. Mai întâi, Cişmigiul nu e chiar un Monet. Prea este îngrijit, e prea precis pentru el. Nu, parcul aduce mai degrabă cu Le Grande Jatte, insula lui Seurat.Şi-apoi îmi dau seama că, la fel ca în tablou, şi Cişmigiul e o insulă – cel puţin pentru mine. E unul dintre cele mai grozave lucruri din Bucureşti şi a scăpat, din fericire, ca prin minune de furia atotdistrugătoare a lui Ceauşescu. E un refugiu liniştit şi sigur, un lăcaş de meditaţie, un lac cu bărci, un loc de plimbare cu prietenii. Aici poţi să-ţi faci planuri, să te împaci cu cineva, aici poţi să te săruţi cu cine nu se cade. "
