Ganduri de sfarsit de an...

Nu vroiam sa treaca anul si sa nu iti scriu ce a insemnat pentru mine toata aceasta perioada...sau mai bine spus, ce inseamna acum dragostea noastra pentru mine…
…nu o percepe decat ca o cale prin care incerc sa deslusesc sufletul nostru

Pana nu de mult, dragostea noastra copilaroasa, doar o joaca a anilor grei. Apoi pragul indraznelilor...am indraznit prea multe anul acesta si ne-am inchis, parca, repede, speriati, derutati. Ai fugit...
Sa ma razbun? Rau, ca sa suferi, ca si mine...convins ca nu ma simti aproape decat in clipele cand suntem singuri si vorbim…
Am devenit, fara sa imi doresc, mincinos…Sa te mint prin omisiune in fiecare zi…doar ca sa nu iti spun in fiecare moment ce mult insemni pentru mine sau cat te iubesc…daca minti, jocul devine mai putin copilaros, poate chiar prea serios…
Si apoi, mi-am dat seama ca e o prostie, eram, de fapt, prinsi intr-un cerc, din care nu scapam, tot dadeam unul de altul. Am incercat si sa ma rup de tine deseori, chiar si azi, sa devin liber in constiinta…sa alunec de langa tine.
Nu am putut...esti ancorata prea adanc in sufletul meu…
Am suferit deseori…nu puteam nici sa ma rup definitiv de tine, nici nu am reusit sa devin totul pentru tine, sa nu ai nevoie decat de mine, sa umplu singur golurile din inima ta.
Stiu ca semenam, aveam aceleasi ganduri, aceleasi aspiratii…uneori insa simt ca nu iti ajung, tanjesti la mai mult si mai mult, desi te-as urma unde nici nu iti dai seama…pari mereu framantata, nemultumita si imi transmiti senzatia ca sunt insuficient…clipe reci care ne despart…asa a fost si in Bucurestiul acelei zile…
Am avut si am..si sigur voi avea inca mult timp nevoie de tine, din cauza ta si pentru tine devin intr-un fel sau altul…apar adesea rau, nesuferit, trist, desi in mine sunt cu totul altul…clipe cand imi pare rau ca te supar, stiind ca o fac doar pentru ca te iubesc atata…

Mi-ar dori ca sa avem curajul la mai mult…l-am avut pana acum numai pentru provocari innebunitoare, de ambele parti si in cantitati pe care ni le comensuram fiecare zilnic…”azi ii ofer atat, maine deloc, poimaine mai mult”…si invers…preliminarii fara sfarsit, care ne ard, ne ametesc, ne aduc pe pragul nebuniei dragostei…De cate ori nu mi-am spus: azi va fi a mea, gata, acum, cu totul sau macar cu acel “te iubesc” zilnic pe care mi-l doresc…Si nu reauseam, nu reuseai, poate tocmai pentru ca eram speriat pentru ca imi doream atat…

Jocuri…mi-e frica de ele, pentru ca aduc deseori dezamagiri, dar...le doresc, le astept, cand ne aruncam in ele, te simt numai a mea...si stiu ca iti dai seama pentru ca altfel te-ai fi oprit inaintea inceputului...

Zbuciumul pe care mi-l provoaca dragostea ta incalcita, iritabila, inconstanta, distantata e unitar si zilnic…”flirtul” meu pasional cu tine, de aproape un an, care este, de fapt, dragoste s-ar putea curma si maine, dar va reveni o zi mai tarziu cand iar ne vom impaca si vom reveni la copilarii, prostii, certuri si, normal, dragoste…

Asa ca, in anul ce vine, mi te doresc mai aproape si mai aproape…daca se poate ca sa fii asa, desi esti deja in inima mea…nu am vrut sa te supar sau sa te simti aiurea azi…de aceea, am vrut sa iti spun prin acest mesaj ce mult te iubesc…

Sa ai un an minunat, draga mea!!!

LA MULTI ANI!

The Young One

Dor de tine...

...ma gandesc deseori la tine, am asa de multe sa iti spun...

...cum nu pot si nu stiu daca simti la fel, iti spun si azi...

...ca te iubesc din tot sufletul meu...enorm...iubesc tot ce reprezinti tu...

...si, maine, te voi iubi si mai mult...si mai trist...

...si in fiecare zi, gandurile ma vor purta spre inima ta inchisa...

Ma bucur...

...mult ca ti-a placut cadoul de Craciun...sunt asa de fericit...
Pupici dulci si multa-multa iubire, draga mea!!!

Cine-ti cunoaste sufletul intortocheat?

You're dangerous 'cause you're honest
You're dangerous, you don't know what you want
Well you left my heart empty as a vacant lot
For any spirit to haunt

Hey hey sha la la
Hey hey

You're an accident waiting to happen
You're a piece of glass left in a beach
Well, you tell me things I know you're not supposed to
Then you leave me just out of reach

Hey hey sha la la
Hey hey sha la la

Who's gonna ride your wild horses?
Who's gonna drown in your blue sea?
Who's gonna ride your wild horses?
Who's gonna fall at the foot of thee?

Well you stole it 'cause I needed the cash
And you killed it 'cause I wanted revenge
Well you lied to me 'cause I asked you to
Baby, can we still be friends?

Hey hey sha la la
Hey hey sha la la

Who's gonna ride your wild horses?
Who's gonna drown in your blue sea?
Who's gonna ride your wild horses?
Who's gonna fall at the foot of thee?

Oh, the deeper I spin
Oh, the hunter will sin for your ivory skin
Took a drive in the dirty rain
To a place where the wind calls your name
Under the trees the river laughing at you and me
Hallelujah, heavens white rose
The doors you open
I just can't close

Don't turn around, don't turn around again
Don't turn around, your gypsy heart
Don't turn around, don't turn around again
Don't turn around, and don't look back
Come on now love, don't you look back!

Who's gonna ride your wild horses?
Who's gonna drown in your blue sea?
Who's gonna taste your salt water kisses?
Who's gonna take the place of me?

Who's gonna ride your wild horses?
Who's gonna tame the heart of thee?

Ti-am scris odata...

Ti-am scris odată


Ti-am scris demult o poezie
Dar nu stiu ce-am făcut cu ea.
Cântat duios, de ciocârlie
În inimă, în lumea mea.

Eu mă gândesc cu drag la tine
Iar noaptea îti visez scrisori,
În care-ti povestesc de bine,
De frumuseti, de sărbători...

Tu esti acum depatre tare
Si nu doresti să mă mai vezi.
Nu ai în suflet sărbătoare,
Nu mai asculti, nu mă mai crezi.

Surâs golit de veselie
Am adunat aici, în mine,
Adânc ascuns, să nu se stie
Că ce visez eu, nu mai vine.

Inima grea, de jale plină,
Am încuiat-o-ntr-un sertar,
În noptiera din grădină,
Când am luat-o de pe jar.

Iar cântecul de ciocârlie,
Poezioara ce ti-am scris,
S-a mistuit în colivie,
Atunci, când m-am trezit din vis.

Ti-am scris odat-o poezie
Despre ce-o fi, despre ce-a fost...
Si chiar dacă nu-ti pasă tie,
Ea, totusi, a avut un rost.

(Voicu Marina)

Facem un targ?

Tu ma ierti ca te plac asa de mult,
Si eu te voi ierta ca nu ma placi indeajuns de mult...

Tu ma ierti ca imi e asa de dor de tine,
Si eu te iert pentru ca esti asa de rece...

Tu ma ierti pentru cursa nebuna a inimii mele catre tine,
Si eu te iert pentru ca tu nu o auzi...

Tu ma ierti ca ma joc cum vrei tu,
Si eu te iert pentru ca te joci cu sentimentele mele...

Tu ma ierti pentru ca te vad asa de atragatoare,
Si eu te iert pentru ca nu observi asta...

Tu ma ierti ca te-am urcat pe un piedestal,
Si eu te iert ca m-ai pus la picioarele tale...

Tu ma ierti pentru ca vreau sa fiu cu tine,
Si eu te iert pentru ca eviti...

Tu ma ierti pentru ca nu sunt capabil sa renunt la tine,
Si eu te iert pentru ca niciodata nu te-ai deschis de tot...

Tu ma ierti pentru ca imi fac sperante si vise,
Si eu te iert pentru ca le destrami...

Facem acest targ???

Ce zici...

...de o cina romantica cu mine, pierduti in ochii celuilalt, cu multe-multe lumanarele aprinse pentru a ilumina dragostea noastra?

Dragostea doare...

Inima zdrobita...

...in mii de particele...
Imi aduc des aminte, ca si in dimineata asta, clipele pierdute in care iti era dor de mine, cand ma iubeai mai mult decat un prieten...mi-ai spus odata "imi e nespus de dor de tine"...mi-ai spus de multe ori ca iti e drag de mine, ca iti imaginezi "cum ar fi fost daca...".

Cateodata imi e dor de clipele acelea, cand ne destainuiam gandurile, cand citeai blogul asta si imi spuneai ce simti, te ascundeai in acele "..............................." pentru ca eu sa imi inchipui ce vreau...cand imi spuneai ca nu vrei sa ma pierzi niciodata ceea ce insemna atunci ca nu vrei sa pierzi dragostea mea...

Nu o pierzi, nu am incetat nici o clipa sa te iubesc, nu te iubesc mai putin, ci doar am incercat sa te detasez de gandurile mele...dar...si acum...imi e dor...de dragostea noastra...si vreau sa pretuiesc fericirea prin ochii tai frumosi...

Poezii simpatice

Fericirea e sa iti bei cafeaua de dimineata
si soarele sa iti bata pe dunga cestii
molcom si perpendicular
iar tu sa fii
imbracat in pielea ta
Ghivecele de flori sa stea aliniate si multumite
in ele
Sa iti plimbi degetele peste linia cestii
si soarele sa se strecoare
printre degete
Iar tu sa nu simti nici un regret

*

Am cautat in recycle bin
Ce am gasit: un dop de pluta
o ascutitoare o poza un geamantan mic o harfa un
monstru care zimbea
Am luat ascutitoarea si am ascutit monstrul zimbitor
apoi l-am legat cu o sforicica pe care o aveam in buzunar
si l-am bagat in geamantanul mic
Apoi am cintat putin la harfa
Se auzea foarte frumos
Poza era o poza de demult
Nu puteam recunoaste fetele personajelor
Erau triste.
Linga ele intr-un colt statea o pisica
Am luat-o si am bagat-o in dopul de pluta
A mieunat
Apoi am luat mouse-ul
si la intrebarea
are you sure you want to empty the recycle bin?
am raspuns: yes

*

Nu mai vreau culori
nu mai vreau forme
nu mai vreau obiecte
nu mai vreau
nimic
vreau
sa stau
stau

*
Am descoperit 21 de moduri de supravietuire
Primul e sa maninci clatite cu spanac
Al doilea e sa impaturesti foarte atent fata de masa
Si sa nu lasi nici o cuta
Al treilea e sa telefonezi la prieteni
Al patrulea e sa adormi
Al cincilea e sa mesteci orbit fara zahar
Al saselea e sa gatesti supa de cartofi
Al saptelea e sa plutesti intr-un bazin cu apa limpede
Al optulea e sa citesti o carte frumoasa
Al noualea e sa visezi la ce a mai ramas
Al zecelea e sa povestesti tot
Al unsprezecelea e sa faci rebus si sa nu gasesti
dezlegarile
Al doisprezecelea e sa fii foarte trist
Al treisprezecelea e sa fii bucuros
Al patrusprezecelea e sa stergi praful
Al cincisprezecelea e sa te speli pe cap
Al saisprezecelea e sa plantezi bulbi de lalele
Al saptesprezecelea e sa desenezi
Al optsprezecelea e sa te ghemuiesti in pat
Al nouasprezecelea e sa faci facturi
Al douazecilea e sa bei apa plata si nu prea rece
Al douazeci si unulea e sa scrii toate astea

(Dana Catona-din volumul Iepurele de martie, Ed. Corint 2008)

Am nevoie de tine

Iar gandurile mele...

Nu arunca dragostea mea...

Bee Gees Don't Throw It All Away Our Love

Ganduri...

Prea des imi e dor de tine si prea des iti sunt indiferent...

Te iubesc pentru ca vei muri

Probabilitatea ca doi oameni sa existe
sa se gaseasca
si sa se iubeasca
este egala cu posibilitatea
ca un meteorit
sa cada
pe pamint
exact in gaura
care i se potriveste.

Simt cum ma-ndepartez de tine
cu fiecare cuvint
pe care-l scriu
simt ca fiecare litera-i o caramida
din zidul
pe care neputinta mea
de-a nu scrie
il ridica intre noi.

Scriu si ma tem ca "te iubesc" e un ferpar
al sentimentului pe care scriindu-l
il ucid.

Scriu desi stiu ca oricit de frumoasa ar fi o carte
publicarea ei nu va putea justifica
taierea unui copac.

N-am timp sa cred trebuie SA FIU Dumnezeu -
un Dumnezeu care sacrifica lumea-ntreaga
pentru un singur om
un Dumnezeu care se roaga-n fiecare zi
in fata oglinzii
sperind ca te va vedea pe Tine.

Din nenorocire insa
Dumnezeu e un poet prost:
poeziile lui ajung
fara exceptie
in cosul de gunoi
al mortii.

(Daniel-Silvian Petre)

Calea de ales...

Se spune că erau trei prieteni care îşi doreau să urce un munte pentru că în vârful lui trăia un bătrân plin de înţelepciune pe care îşi doreau să-l cunoască.

La un moment dat au ajuns la o răscruce, şi fiecare a continuat să-şi aleagă drumul după cum îl îndemna sufletul.

Primul a ales o cărare abruptă, ce urca drept către vârf. Nu-i păsa de pericole, dorea să ajungă la bătrânul din vârful muntelui cât mai repede.

A doua cale nu era chiar atât de abruptă, dar străbătea un canion îngust şi accidentat, străbătut de vânturi puternice.

Al treilea a ales o cărare mai lungă, care ocolea muntele şerpuind în pante line.

După 7 zile, cel care urcase pe calea cea abruptă a ajuns în vârf extenuat, plin de răni sângerânde. Plin de nerăbdare s-a aşezat să-şi aştepte prietenii.

După 7 săptămâni, ameţit de vânturile puternice care i se împotriviseră, ajunse şi al doilea. Se aşeză în tăcere lângă cel dintâi, aşteptând.

După 7 luni sosi şi cel de-l treilea, cu faţa strălucindu-i de fericire, semn al unei profunde stări de linişte şi mulţumire interioară.

Ceilalţi doi erau furioşi pentru că drumul lor a fost greu şi au avut mult de aşteptat, în timp ce drumul celui de-al teilea a fost o adevărată plăcere. Aşa că l-au întrebat pe bătrânul înţelept care a ales cel mai bine.

- Ce ai învăţat tu? îl întrebă pe primul.

- Că viaţa este grea şi plină de pericole şi greutăţi; că este plină de suferinţă şi adeseori ceea ce întâlnesc în cale îmi poate provoca răni; că, pentru fiecare pas înainte, trebuie să duc o luptă încrâncenată care mă sleieşte de puteri. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?

- Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întreă pe al doilea.

- Că în viaţă multe lucruri mă pot abate din cale; că uneori pot să pierd drumul, ajungând cu totul altundeva decât doresc… dar dacă nu îmi pierd încrederea, reuşesc până la urmă. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?

- Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întrebă pe ultimul.

- Că mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am RĂBDARE; că dacă privesc cu înţelegere, viaţa nu este o povară grea, ci un miracol la care sunt primit cu bucurie să iau parte; că iubirea care mă înconjoară din toate părţile îmi poate lumina sufletul dacă îi dau voie să pătrundă acolo. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?

- Da! ai ales bine…

Uimiţi de răspunsurile bătrânului, cei trei prieteni au căzut pe gânduri. Şi au înţeles, în sfârşit, că la orice răscruce POT ALEGE… iar viaţa fiecăruia este rezultatul alegerilor făcute de-a lungul ei.

Măcar pe undeva prin vreun colţ de suflet… să mai găsim puţină răbdare, un strop de înţelegere… şi poate iubire!

Preocupat cu gura ta...

Smiley - preocupat cu gura ta

Un vals...

iris vals

Poveste de iubire

O frumoasa poveste despre iubire…. de Max Lucado

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Acesta îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălţime se vedea întreg satul.
Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, alţii erau scunzi. Unii purtau pălărie, alţii purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toţi erau făcuţi de acelaşi tâmplar şi trăiau în acelaşi sat.
De dimineaţa până seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cutie plină cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe străzile satului lipind steluţe sau buline unul pe celălalt.
Omuleţii drăguţi, din lemn lustruit şi frumos vopsiţi întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline.
Tot steluţe primeau şi cei talentaţi; unii puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sării peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cântece frumoase. Acestora toată lumea le dădea steluţe aurii. Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe... Ori de câte ori primeau câte o steluţă se simţeau atât de bine încât îşi doreau să mai facă ceva ca să poată primi încă una.
Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceştia din urmă.
Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alţii dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea când încerca să le explice omuleţilor de ce căzuse mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrămădeau să lipească şi mai multe buline pe el.
După un timp avea atât de multe încât nu mai vroia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălăria sau o să calce într-o baltă... şi imediat o să primească bulinuţe!!!
Adevărul este că avea atât de multe buline încât ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără nici un motiv.
„Merită mulţimea asta de buline negre", îşi spuneau omuleţii unii altora.
„Este clar că nu e bun de nimic!"
După un timp Pancinello a ajuns să creadă ce se spunea despre el:
„Aşa este nu sunt bun de nimic!", îşi spunea el.
În rarele dăţi când ieşea din casă stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simţea mai în largul lui.
Într-o zi, se întâlni cu un omuleţ total diferit de ceilalţi: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atât. Era o fată pe nume Lucia.
Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea! Încercau numai că nu rămâneau lipite ci cădeau. Fiindcă nu avea nici o bulină unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar nici una nu stătea lipită. Alţii insă o priveau cu dispreţ fiindcă nu avea nici o stea şi atunci vroiau să îi lipească o bulină dar şi aceasta cădea imediat.
„Ca ea vreau să fie", îi trecu prim minte lui Pancinello.
„Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalţi!" Aşa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nici o etichetă.
„Nu este mare lucru", îi răspunse ea. „În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli."
„Pe Eli?"
„Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier."
„Dar de ce?"
„Ce ar fi să descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!" Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecă.
„Dar crezi că-i va face plăcere să mă vadă?!?" strigă el după ea. Însă Lucia nu-l mai auzi. Aşa că Pancinello se întoarse acasă, se aşeză la fereastră şi începu să se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celălalt.
„Dar nu este drept!", îşi spuse el supărat. Şi pe loc se hotărî să meargă le Eli.
Se îndreptă spre deal şi urcă pe cărarea strâmtă până ce ajunse în vârf. Când intră în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIAŞE. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se află pe bancul de lucru trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât braţul lui! Înghiţi în sec şi îşi zise:
„Eu aici nu rămân!", şi se îndreptă spre ieşire. Dar chiar atunci îşi auzi numele:
„Pancinello, tu eşti?", se auzi un glas pătrunzător. Pancinello se opri.
„Cât mă bucur să te văd, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te văd mai bine!" Pancinello se întoarse încet şi îl privi pe meşterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.
„Ştii cum mă cheamă?", îl întrebă Pancinello.
„Bineînţeles că ştiu, doar eu te-am creat!"
Eli se plecă, îl ridică de jos şi îl aşeză lângă el pe bancă.
„Hmm...", murmură meşterul îngândurat, în timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello.
„Se pare că ai adunat ceva etichete..."
„Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!"
„Pancinello, copilul meu, în faţa mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi despre tine!"
„Chiar nu-ţi pasă?"
„Nu, şi nici ţie nu ar trebui să-ţi pese! Cine sunt ei – să împartă etichete bune sau rele? Şi ei sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce gândesc eu, Iar eu cred că eşti o persoană tare deosebită!"
Pancinello începu să râdă:
„Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aş însemna ceva pentru tine?"
Eli se uită la Pancinello, îşi puse mâna pe umărul lui micuţ şi spuse încet:
„Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!"
Nimeni..., niciodată... nu-l mai privise astfel pe Pancinello.. . şi în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte...
„În fiecare zi am sperat că vei veni la mine", continuă apoi Eli.
„Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete", răspunse Pancinello.
„Ştiu, mi-a povestit despre tine."
„De ea de ce nu se prind etichetele?"
„Fiindcă a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alţii. Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi!"
„Cum adică?"
„Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puţin îţi pasă de etichetele pe care ţi le pun ceilalţi oameni. Înţelegi?"
„Păi, nu prea..."
Eli zâmbi.
„Vei înţelege cu timpul. Acum eşti încă plin de buline negre. Deocamdată îţi va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îţi voi aduce aminte cât de important eşti pentru mine."
Eli îl puse jos pe Pancinello.
În timp ce acesta se îndrepta spre uşă, Eli îi spuse:
„Nu uita, eşti o persoană deosebită fiindcă eu te-am creat! Iar eu nu greşesc niciodată!"
Pancinello nu se opri din mers, dar gândi:
„Cred că Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate!"
Şi chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulină...

Ganduri in imagini...

Gand pentru tine...

Nu sunt cum sunt cand tu ma vezi, ci sunt cum sunt cand ma visezi. Deci dormi mai mult ca sa visezi, sa vezi cum sunt cand nu ma vezi...

Te iubesc...

Te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...te iubesc...

De ziua ta...

3REI SUD EST - DE ZIUA TA

La multi ani, iubire!

ADRIAN ROMCESCU - LA MULTI ANI IUBIRE

Arborele care daruieste

Se spune ca a existat odata un arbore batrân si maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele si culorile veneau de pretutindeni si dansau în jurul lui. Când facea fructe, pasari din tari îndepartate veneau sa guste din ele. Ramurile sale aratau ca niste brate vânjoase. Era minunat.

Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a început sa-l iubeasca. Ceea ce este mare si batrân se poate îndragosti de ceea ce este mic si tânar, cu
conditia sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar celalalt mic.
Copacul nu avea aceasta idee, asa ca s-a îndragostit de baiat. Egoul încearca întotdeauna sa iubeasca ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevarata iubire, nimic nu este însa mare sau mic. Ea îi îmbratiseaza pe toti cei de care se apropie.

Asadar, copacul s-a îndragostit de baietelul care venea în fiecare zi sa se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mângâia florile si pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata sa se încline; egoul, niciodata. Daca încerci sa te apropii de un ego, acesta se va înalta si mai mult, devenind atât de rigid încât sa nu-l poti atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care sta pe tronul puterii, este considerat a fi mare.

Asadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îsi pleca ramurile. Când micutul îi mângâia florile, batrânul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericita atunci
când poate darui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.

Baiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroana împletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac
întotdeauna sa te simti ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti mizerabil.

Vazând cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansând cu ea, copacul se simtea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bataia vântului. Baiatul a crescut si mai mult. A început sa se catere în copac, leganându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit. Iubirea este întotdeauna fericita atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconforteaza. .

Timpul a trecut, iar baiatul a început sa fie apasat de alte îndatoriri. Avea ambitiile lui. Trebuia sa îsi treaca examenele, sa îsi faca prieteni. De aceea, a început sa vina din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl astepta însa cu o nerabdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului sau: "Vino, vino. Te astept". Iubirea îsi asteapta întotdeauna obiectul afectiunii sale. Ea nu este altceva decât o continua asteptare.

Când baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împartasi cu altcineva, de a nu se putea darui. Atunci când se poate darui în totalitate, iubirea este fericita.

Baiatul a crescut si mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toti cei care cresc în lumea ambitiilor îsi gasesc din ce în ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul a devenit ambitios si prins în afacerile sale lumesti. "Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez?"
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: "Asculta! Te astept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine".
Baiatul i-a raspuns: "Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? Eu îmi doresc bani". Egoul este întotdeauna motivat: "Ce poti sa-mi
oferi pentru ca sa vin la tine? As putea veni, dar numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o". Egoul are întotdeauna un scop.
Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezinta propria sa rasplata.

Uimit, copacul i-a spus baiatului: "Nu vei mai veni decât daca îti voi oferi ceva? Îti ofer tot ceea ce am". Iubirea nu tine niciodata
nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se daruieste neconditionat.

"Din pacate, nu am bani. Aceasta este o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra îi racoreste pe cei
încalziti. Când bate vântul, dansam si cântam. Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca ne-am implica si noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înraiti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stari. Nu, noi nu avem nevoie de bani".
Baiatul i-a spus: "Atunci, de ce sa vin la tine? Nu am de
gând sa merg decât acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de bani". Egoul cere întotdeauna bani, caci banii înseamna putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

Copacul s-a gândit mult, dupa care a spus: "Atunci, culege-mi fructele si vinde-le. În felul acesta, vei obtine bani". Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat în copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit. Iubirea se bucura chiar si atunci când este lovita. Egoul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci când obtine ceva. El nu poate simti
decât nefericire.

Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui, dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani în schimbul lor. Baiatul nu s-a mai întors multa vreme. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor înca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii.
Copacul era trist. Tânjea dupa întoarcerea baiatului, la fel ca o mama cu sânii plini de lapte, dar care si-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinta tânjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept si a se usura. Cam la fel tânjea si copacul nostru. Întreaga sa fiinta
era în agonie.

Dupa multi ani, baiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.
Acesta i-a spus: "Vino la mine. Vino si îmbratiseaza- ma".
Barbatul i-a raspuns: "Termina cu prostiile. Faceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fara minte".
Egoul considera iubirea un lucru prostesc, o fantezie
copilareasca.

Copacul a insistat: "Vino, mângâie-mi crengile. Danseaza cu mine".
Barbatul i-a raspuns: "Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Îmi poti oferi o casa?"
Copacul a exclamat: "O casa? Bine, dar eu traiesc fara sa
stau într-o casa". Singurii care traiesc în case sunt oamenii. Toate
celelalte creaturi traiesc liber, în natura. Cât despre oameni, cu cât casa în care traiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei. "Noi nu traim în case, dar uite ce îti propun: îmi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor". Fara sa mai piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericita chiar si atunci când îi sunt taiate
membrele de catre cel iubit. Iubirea nu stie decât sa daruiasca. Ea este întotdeauna pregatita sa se ofere în întregime.

Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce în urma macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din
nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa îl strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata cânta în bataia vântului. Vânturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare: "Vino, vino, iubitul meu".

Timpul a trecut, iar barbatul a îmbatrânit. Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac. Acesta l-a întrebat:
"Ce mai pot face pentru tine? Ai venit dupa foarte, foarte mult timp".
Batrânul i-a raspuns: "Ce poti face pentru mine? As vrea sa ajung într-o tara îndepartata, sa câstig si mai multi bani. Pentru asta,
am nevoie de o barca".
Fericit, copacul i-a spus: "Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel în tara aceea îndepartata, pentru a câstiga mai multi bani. Dar, te rog, ai grija de tine si întoarce-te cât mai repede. Voi astepta
de-a pururi întoarcerea ta".
Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat.

Acum, din copac nu a mai ramas decât radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare întoarcerea celui iubit. A asteptat mereu si
mereu, constient însa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai întoarce niciodata. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câstigat.

Odata, m-am asezat lânga ciot. Acesta mi-a soptit: "Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai întors. Ma tem sa nu se fi înecat, sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut în tara aceea
îndepartata. Poate ca nici macar nu mai este în viata. O, cât mi-as dori sa aflu vesti de la el! Ma apropii de sfârsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit. Dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu întelege decât acest limbaj".

Egoul nu întelege decât limbajul acceptarii. Iubirea vorbeste limbajul daruirii.

Adevarul iubirii...La multi ani!

"...Adevarul veritabil? Nu e decat iubirea! Asa ca tac, numai indraznesc sa critic, pun surdina...Iubirea ma deconcerteaza. Asta-i asa al dracului de suprem, de diferit de restul...! Iubirea, ne referindu-ma la partidele de jamboane-n aer...! Vorbesc de adevarata iubire. De cea care te face sa te uiti in tavan, cand esti singur si cand te gandesti la altcineva! De cea care te face sa scancesti in mijlocul strazii, pen-ca ajungi sa simti imensitatea unei absente! Acea iubire, care scapa fizicii, chimiei, tuturor stiintelor, intregii morale! Asta este omul, cu adevarat: o bucatica de iubire! Exact un suspin, nimic decat o lacrima cazuta in haul universului..."

(SanAntonio)

La multi ani, ingeras!

Prietesugul si amorul

Gr. Alexandrescu / Prietesugul si amorul


Zici c-ai vrea prieteneste
Sa iubesti, sa fii iubita;
Zici c-amorul te-ngrozeste,
Ca e patima cumplita;
Zici ca este trecatoare
Flacara-i cea arzatoare!
Si ce nu e trecator?
Dupa vara cea bogata
Vine iarna-ntaratata,
Bate vant ingrozitor.
Trandafirul din gradina,
Inflorit de dimineata,
Zace vested pe tulpina,
Dupa ziua de viata.
Dar caci iarna si durerea
Sunt conditia vietii,
Trebuie sa las placerea,
Bunurile tineretii?
Caci zambirea-ti gratioasa
Vremea o sa ti-o rapeasca,
Trebuie, cat esti frumoasa,
Nimeni sa nu te iubeasca?
Asa cum mirosi o floare,
Care trece, care moare,
Care maine n-o gasesti?
Primavara,-a ei zambire,
De ce-nvie-a ta zambire,
Iarna nu ti-o-nchipuiesti?
O, asculta-ma, dorita,
Scumpa, draga Emilie!
O zi buna, fericita,
E o parte din vecie.
Vezi, placerile usoare,
Imprejurul tau unite,
Dantuiesc fara-ncetare
De amor povatuite:
Te-mpresor cu multumire,
Fiecare ti se-nchina,
Si amorul cu mahnire
Te priveste si suspina.
Da-le, da-le ascultare;
Pentru tine adunate,
Subt colore de mirare,
Vor sti lumea sa-ti arate
Pana n-ajungi timpul rece,
Bucura-te de natura:
Apoi cand vremea va trece
Peste-a inimii caldura,
Cand din hora incantata,
Ce viata ta coprinde,
Cu o fata intristata
Gratiile s-ar desprinde,
Cand odata si-or lua zborul
Tinerete, bucurie,
De-i pofti atuci amorul,
L-om numi o nebunie:
Iti voi fi prieten, frate,
Iti voi fi orice iti place,
Si de lume si de toate
Impreuna ne-om desface.

Dedicatie speciala pentru un inger blond...

You're just too good to be true
I can't take my eyes off you
You feel like heaven to touch
I wanna hold you so much
At last love has arrived
And I thank God I'm alive
You're just too good to be true
I can't take my eyes off you

Pardon the way that I stare
There's nothing else to compare
The sight of you leaves me weak
There are no words left to speak
So darling feel like I feel
And I don't have to know if it's real
You're just too good to be true
I can't take my eyes off you

Bada...

I love you baby
And if it's quite all right
I need you baby to warm a lonely night
I love you baby
Trust in me when I say

Oh pretty baby
Don't bring me down, I pray
Oh pretty baby
Now that I've found you stay
So let me love you baby
Let me love you

You're just too good to be true
I can't take my eyes off you
You feel like heaven to touch
I wanna hold you so much
At last love has arrived
And I thank God I'm alive
You're just too good to be true
I can't take my eyes off you

Bada...

I love you baby
And if it's quite all right
I need you baby to warm a lonely night
I love you baby
Trust in me when I say

Oh pretty baby
Don't bring me down, I pray
Oh pretty baby
Now that I've found you stay
So let me love you baby
Let me love you

Copaci fara padure...

De-as vorbi...

Marcel Iures - De-as vorbi...

Imagine...

Secretul creatiei

Hemingway a declarat: „Sunt adeseori întrebat în ce constă secretul creaţiei. Creaţia n-are secret. Există oare secrete în zidăria şi piatra bizantină?... Nu, nu există nici un secret. Era doar muncă supraomenească... Secretul creaţie este acelaşi: munca supraomenească pentru ca un cuvânt să adere la celălalt, ca şi pietrele zidului chinezesc. Oamenii nu văd această muncă. Ei văd doar rezultatul: o carte bună, succesul, gloria şi, probabil, o grămadă de bani. Ei nu ştiu câte chinuri, câte eforturi ascund rândurile pe care le citesc. Este adesea mai greu să descrii ceva, decât să înfăptuieşti ceva.”

Ne iubeam printre luceferi...

Calcam cu tine pe luceferi,
noi doi in noptile pustii…
a fost asta candva, iubito-
n-o sa te mai astept sa vii
stiindu-te printre ruine
surpate-n sunete de corn
atunci cand eu, plangand, plecat-am
din turnul tau, din Ierihon…

Calcam cu tine pe luceferi
si te iubeam cat nu stiai…
Arareori doar cu privirea
in inima ma sagetai,
arareori, si doar in gheata
te-nfasurai cruda-n tacere
iar eu cautam in zodiace
sa fiu Barbat si tu Muiere…

Calcam cu tine pe luceferi
si te iubeam ca nimeni altul
si-n noptile cand eran singuri
il invocam pe Preainaltul
sa-mi ierte vrerea interzisa
in care te iubeam, Femeie,
si cat plangeam in deznadejde
ca nu a vrut sa mi te deie!…

Calcam cu tine pe luceferi
doar singuri noi, in nopti tarzii…
Acuma totul e zadarnic
Si nu te mai astept sa vii…

(Gh. Morutz)

Melodii...cu dedicatie....

Jean Moscopol - Ai sa iubesti odata si tu



(2) TUDOR GHEORGHE DISCOGRAFIE -doar prima melodie



Gheorghe Dinica - O strangere de mana -ca miercuri...

Dezamagire...

Mi-e dor...e un dor care ma apasa, ma sufoca, nu ma mai lasa sa traiesc. Nu inteleg cum ceva atat de frumos se poate incheia asa brusc si ireversibil...toate visele, toate sperantele se naruiesc...simt cum totul se darama in jurul meu si totusi...totusi mai ramane o farama de speranta care ma ajuta sa o iau de la capat...sa cred ca de data asta va fi altfel.

La ce foloseste sa o iei de la inceput cand stii foarte bine ca si acest inceput va avea un sfarsit si ca pana la urma tot vei suferi mai mult sau mai putin, vei pierde mai mult sau mai putin...te trezesti pe marginea prapastiei, intorci capul si-ti vezi calaul...persoana la care ai tinut cel mai mult, pt care ai fi fost in stare sa-ti dai propria viata...cu un simplu gest te impinge...te impinge si cazi intr-un abis.

In cadere realizezi ca nimic nu mai conteaza, ca tu nu mai contezi...am ajuns pe fundul prapastiei dar sper ca intr-o zi voi invia precum pasarea phoenix din propria cenusa...iar cand asta se va intampla voi fi puternic, imi voi ghida viata dupa propriul crez...totul va fi doar aparenta..o masca pe care o voi purta pentru a ma putea feri de falsitatea oamenilor...

...am un gol, nu stiu cum sa il umplu, sa uit putin sau tot..sa ma detasez de durerea asta..prea multe se intampla...prea multe dezamagiri... in urma cu ceva timp, imi iubeam viata cu tot ce este in ea..dar acum..incep sa cred altceva...

...dezamăgirea doare... prea uşor ne creştem aşteptările faţă de cei din jur. Începem o relaţie. De prietenie. La început e suficient să ştim că se gândeşte cineva la noi. Apoi, pe măsură ce ne implicăm mai mult, vrem să ne trimită o vedere din vacanţă, un cadou la ziua de nastere, pupicuri si sarutari prin e-mail. Peste puţin timp doar astea nu mai sunt suficiente, trebuie să fie ceea ce vrem noi, ceva mai mult. Ne dăruim şi vrem să fim trataţi la fel înapoi.… Nu vroiam decât să se gândească cineva la noi; acum vrem doar să ne citească gândurile. Cu cât creşte implicarea, cresc şi aşteptările.

...si gandim...sigur nu ma iubeste, daca nu imi implineste asteptarile cele mai fierbinti...si asa iti pierzi prietenul cel mai bun, pentru ca iti doresti mai mult...si mai mult...

...si am crezut ca putem face din ce în ce mai multe, din ce în ce mai bine; ca te pot multumi si ca sunt momente in care fericirea ta depinde de mine...numai ca nu ai vazut ca si eu astept acelasi lucru, ca si fericirea mea depinde de tine, iar eu nu am descoperit ca nu stii asta...si realitatea ma doare...sunt dezamagit de tine si de mine...ca nu stim toate lucrurile şi nu îi putem mulţumi pe toţi cei din jurul nostru.

...orice as incerca sa spun, orice as incerca sa fac nu e bine, mereu gresesc... acum stau in fata monitorului, ma uit la el dar nu fac nimic...doar ma gandesc la tine...in suflet simt un gol enorm si cu toate astea imi impun sa iti spun ca totul e ok... ...inca o speranta moarta... nu-i nimic, o iau frumos si o arunc in coltul sperantelor moarte... s-au strans ceva de cand sunt indragostit de tine.. nu mai vreau... simt ca nu mai pot... e o presiune prea mare ce ma apasa... sunt prea multe intrebari fara raspuns... sunt prea multe lacrimi in loc de zambete...

...dezamagire...meritam macar un gand de despartire, nu taceri inutile, imature...

Despre oameni

Adeseori, când încercăm să ne pronuntăm asupra unor trăiri interioare, ne lovim de obstacole, unele mai mici, altele chiar supărătoare. Dăm din mâini si facem mutre, desenăm cu degetele în aer, dar ne si sfortăm să cuprindem în vorbe acel ceva inexplicabil pe care îl simtim. Am putea da vina pe faptul că nu au fost inventate cuvinte pentru toate trăirile.

De fapt, problema, sau mai bine zis senzatia resimtită în acele momente, e cauzată de imposibilitatea materializării emotiilor, întrucât acestea sunt intangibile si intraductibile. Sondând mai departe în straturile subtile ale constientizării barierelor dintre in si out, nu putem să nu trecem în revistă diferentele dintre oameni. Având aceleasi nevoi si posibilităti de iure, de facto suntem delimitati în grupuri după felul cum gândim, nivelul de trai, aspiratiile pe care le avem.

Se zice că există o posibilitate la 50 de miliarde (eu as înainta o cifră si mai mare) să se nască cineva asemenea nouă, cu aceleasi trăsături fizice, morale, psihologice. Nu e de mirare, deci, senzatia de singurătate resimtită uneori, chiar si atunci când suntem înconjurati de lume; e perfect explicabilă si multimea de teorii divergente cu privire la acelasi subiect. Suntem mici universuri care interactionează permanent, pe toate planurile, dar care nu pot stabili nicicând o intersectie perfectă, pentru că sufletul e un organism viu, cu "celule" care se transformă în fiecare zi, combinându-se după mereu alte nevoi, dictate de propria noastră dezvoltare spirituală.

Curios este faptul că în esentă toti oamenii sunt la fel, diferită e doar modalitatea transpunerii acestei esente în lumea fizică. Ca urmare, nu e chiar imposibil să ne întelegem unul cu altul, chiar si cu acel limbaj sărăcăcios, pus la dispozitie de dictionar, dacă lăsăm mesajul să ajungă la noi si prin canale mai sensibile, ca intuitia, simpatia, empatia, telepatia etc.

(Ludmila Ursu in Raspandacul)

Cryin'

Aerosmith - Cryin

Visul...

...de azi-noapte a fost cam neasteptat, plin de pasiune si erotism...m-a mirat de ce mi-ai aparut din nou dupa atata timp si intr-un fel atat de dulce...
...sunt multe nopti in care nu-mi amintesc nimic, altele in care imi amintesc decat crampeie, unele in care fiecare vis are o viata aparte si mi-l pot aminti si il pot continua cu ochii deschisi...
...in aceasta noapte nu a fost decat unul...plin cu tine si prea dulce...inca il simt aievea, sunt pierdut in gandurile lui, ma simt din nou pierdut in dorinta de a ma apropia de tine...

...nu stiu prea multe despre felul in care se formeaza visele, stiu ca discutam acum ceva timp despre Freud si dorinta de a-l reciti, desi el nu a descoperit decat interpretarea lor si nu izvorul lor...ieri am fost la cumparaturi si, pe drum, fiind singur, am recitit mesajul tau de acum vreo jumatate de an, primit dupa ce ti-am povestit visul in care mi-ai aparut atunci...si zambeai...erau timpuri in care relatia noastra nu se complicase, ne gandeam amandoi ca ceea ce e intre noi e ceva simplu, cu prea putine sentimente si ne permiteam sa negociem pana unde putem merge fara a exagera...

...sa fi fost acesta punctul de la care a plecat visul meu?...poate...cum a decurs? de unde a plecat, cum s-a incheiat?

...nu stiu nimic, decat ca a fost un lung sarut pasional, prea sexy pentru a-l descrie, dar atat de tandru incat in nici o clipa nu a trecut pragul pasiunii sexuale, ci a ramas intr-un spatiu al intimitatii calde, care speram sa dureze la nesfarsit...eram unul, cum mai fusesem in primul sarut, din parcul din vis, incremeniti intr-o clipa de dor si de dorinta ca fiecare din noi sa apartina celuilalt...magia unui sarut, plimbandu-ma pe buzele tale, sarutandu-ti fruntea, obrajii, nasul, ochii...un sarut care transmitea din ambele parti "Te iubesc"...sau era "Te doresc"?...timpul inghetase, ne gandeam doar la noi sau poate nu gandeam deloc, prinsi in iubirea noastra de o clipa, dorindu-ne sa ne oprim aici si sa fim fericiti pentru totdeauna...

...inca simt pe buze urmele sarutului tau, a fost asa de viu, incat si acum imi tremura buzele de emotia simtirii atingerilor tale, ale buzelor tale crude asteptand cu dorinta sa ma simti pentru prima data...sarutandu-ti ochii inchisi, pierduti in intunericul simturilor...evadati amandoi din realitate...un moment in care amandoi doream sa ramanem pentru totdeauna...

...doar un vis, dar...daca te-as saruta din senin, cum mi-ai raspunde?...inca imi rasar in minte cuvintele din cantecul "Pe sarma" de la Vama- “El o tine in brate, el o tine in brate…ea il saruta…cu ochii inchisi…nimeni nu-i vede…oamenii..nu se uita la cer”...
Cand ai sa-mi iesi in cale iar
Sa nu-mi spui nici o vorba, doar..

Sa te apropii-ncet, tacut
Sa regasim intr-un sarut

Trecutu-ntreg, imbratisati
Uitand de noi, de toti uitati

Si sa ramanem astfel…dusi
Ca in "Sarutul" lui Brancusi…

Dependenta?

Scria Valery Larbaud că lectura este un viciu nepedepsit; sunt atâtea voluptăţi pe care le încercăm odată cufundaţi într-o carte bună. Nu numai că ne spune o poveste dar se pare că ne face şi mai fericiţi. Poate mai răbdători şi receptivi, detaşaţi şi creativi. Ne spunem, ştim, că n-o să avem niciodată atâta timp cât să citim tot ce vrem să citim, dar prin foamea noastră hulpavă, prin viteza cu care trecem de la o carte la alta, încercăm din răsputeri să ne opunem durerosului adevăr.

Câţi dintre noi nu se simt mai la locul lor într-o librărie decât într-un raion cu haine colorate? E mult mai greu să alegi o rochie decât o carte. Stai un pic, răsfoieşti, dacă dai peste cuvinte potrivite şi pe placul sufletului tău, cumperi. E drept, acasă, după ce-ai savurat cartea în întregimea ei, e posibil să-ţi dai seama că e prea mică de tine, că ai apreciat greşit şi că, de fapt, nu-ţi prea place aşa de mult de ea. Sau invers, că e prea mare şi că ar fi mai bine să mai aştepţi, să creşti ca s-o poţi „purta”. Dar cred că, de cele mai multe ori, nu ne înşelăm. Instinctiv, luăm în mâini cărţile care se mulează cel mai bine pe structura noastră interioară, pe ceea ce însemnăm sau am să reprezentăm pentru noi, pentru ceilalţi.

Sunt multe cărţi croite astfel, din păcate. Unele ne ajung o seară, altele un anotimp, dacă suntem norocoşi, pe unele le purtăm în noi mereu ca referinţă: „Vreau să citesc o carte ca…”. De ce am spus „din păcate”? Pentru că în goana noastră de a găsi cartea perfectă- o iluzie pe care nu am vrea s-o depăşim niciodată- cumpărăm şi cumpărăm o mulţime de cărţi.
Cred că dependenţa este nu atât a cumpăra mai multe cărţi deodată sau de mai multe ori pe săptămână, cât imposibilitatea de a te abţine din a cumpăra, conştient fiind de cele pe care le ai deja, care zac nedeschise într-un raft prăfuit. Câtor dintre noi nu ne gem bibliotecile sub tânguirile cărţilor pe care n-am avut răgazul să le deschidem?

Cunosc oameni care îşi impun câteva luni de „stat pe uscat” la capitolul cumpărat cărţi. Eu însămi mi-am propus de câteva ori acest lucru şi de fiecare dată am eşuat; mă abţineam o vreme, dar niciodată atât de mult pe cât mi-aş fi dorit la începutul „dezintoxicării”. Dar a ceda este un lucru atât de delicios… În fond, la urma urmelor, „dependenţă” pare cumva un cuvânt prea grav, prea dur pentru o acţiune care, deşi te lasă fără gologani, îţi oferă posibilitatea de a te hrăni aşa cum îţi doreşti şi a-ţi îndeplini un scop bine înrădăcinat: acela de a afla tot ce este de aflat.

(http://www.bookblog.ro/x-ioana-ristea/dependenta/)

Poem fara mine...

Candva pamantul era un labirint
Faceam trei pasi la dreapta si descopeream o iesire la mare
Inaintam calcand peste ape si treceam printr-un zid
Faceam trei pasi la stanga ma ascundeam intr-o fereastra si atipeam acolo
Pretutindeni poezia curgea siroaie
Acum pamantul nu mai e decat o campie secata de arsita nesfarsita
Nicaieri nici un strop de frumusete in care sa-mi inmoi buzele insetate

Candva in desert se auzeau latrand cainii de pe alte planete
Padurile din nord erau strabatute de un fluviu de lacrimi
Acum nu ma mai face sa plang decat absenta ta

Canta-mi ceva care sa-ti semene
Fa un gest care sa imi ramana sa fie doar al meu sa-l pastrez pentru totdeauna
Sa-mi fac din el o cochilie in care sa pot innopta
Sau fa ceva care sa-mi vindece dorul de tine
Fii urata fii femeie fii un om oarecare

Nu mai sunt demult ceea ce sunt
Tot ce imi amintesc despre mine e radiatia fiintei tale
Cateva piei pe care le-ai lasat in urma
Ramasite dintr-un rest de grimasa o licarire albastra din ironia ta
O izbucnire in ras care provoaca ninsoarea
Miscarile tale lente si moi degetele jucandu-se cu maneca hainei
Nu mi-a mai ramas din mine decat harta asemanarilor si deosebirilor dintre noi
Cateva resturi de amintire dintr-un timp necunoscut

Imaginea ta a ramas unicul meu adapost
Tu insemni acasa si sunt homeless

In lumina singurului lucru doar frumusetea ta mi se mai arata...
In rest ma misc printre lesuri si munti de gunoaie
Printre torente de banalitate
In afara de caldura ta totul e angoasa...

O amnezie implacabila ma tine inlantuita de freamatul nelinistii tale
Nu mai deslusesc in oglinda decat un morman de bandaje care imi infasoara chipul mutilat de dragoste
Iti aud lacrimile picurand peste carcasa de sticla a dorintelor
Iti vad mainile cioplind icoane in lemnul putred al timpului
Iti transcriu in sangele meu poemele care iti cutreiera sangele

Numai pe tine te mai cunosc...
Tot ce mai stiu despre mine
E trosnetul nervilor incinsi pana la incandescenta de tacerea ta

Si cat de mult as vrea sa plec din lume intr-un desen de-al tau de copila...

(Ilinca Bernea)

Melodii...

Zilele...

...cand lenevesc, clipele care ma relaxez ma fac sa ma gandesc din nou la tine...nu e bine...renunt sa iti mai scriu acum, abandonez...

...aseara imi pusesem in gand sa iti povestesc despre lucruri pe care nu le facem pentru ca ne e teama sa fim refuzati...sau poate nu teama, poate e siguranta ca vom fi refuzati si, prin urmare, renuntam...poate prea repede, poate nepermis, insa o facem...plecand de la o strangere de mana, de la o rugaminte pana la dragoste sau sex...fata de alte sigurante zilnice (siguranta familiei, siguranta financiara, siguranta unui sentiment sau a unui prieten bun), si ele cu defectele lor si monotonia care decurge din ele, siguranta refuzului o urasc cel mai mult...

...si, de multe ori, am incercat sa ma impac cu refuzul in asa fel incat nu il mai astept, nu mai ajung la el, ci renunt la dorinta mea...intr-un fel atat de indepartat incat nici nu mai exista dorinta, ci doar gandul ca inainte aveam astfel de dorinte si acum am renuntat la toate, cu precadere la cele care duc la refuzuri anticipate...

...poate par ganduri incalcite, insa eu stiu ce vreau sa spun...poate si tu...

Cel mai trist lucru in dragoste este faptul ca de cele mai multe ori sufletul ti-l rapeste exact acela care nu are nevoie de el. (I.L. Caragiale)

Sa-ţi spun ce este dragostea adevarata. E credinta oarba, umilinta fara preget, supunere desavarsita, încredere şi daruire impotriva ta însuti, impotriva lumii întregi. Dragostea inseamnă sa iti dai inima si sufletul întreg celui care ti le va zdrobi. (Charles Dickens)

Ganduri...

Când iubeşti îţi pui sufletul în palmele persoanei iubite, fără să te întrebi ce va face aceasta cu el. Ai încredere nemărginită.
Când iubeşti îţi picură miere în cuvinte...
Când iubeşti, fiecare lucru mic devine o mare bucurie.
"Cand iubesti pe cineva, simti nevoia sa-ti fie aproape. Sa i te poti confesa, sa radeti impreuna. E aproape la fel de important ca aerul" - Rosamunde Pilcher
Cand iubesti, lupti. Si vei lupta pana ceva din interiorul tau iti spune sa renunti. Pentru ca nu poti sa lasi totul fara un mic razboi, in primul rand iti demonstrezi tie ca iubesti prin faptul ca lupti.
Când iubeşti pluteşti în al nouălea cer, dansând printre nori şi omul pe care-l iubeşti ţi se pare a fi un înger, deşi n-ai văzut niciodată cum arată unul.

Cel mai important este atunci când iubeşti cu adevărat şi spui… DA ...
Si mult mai important : sa nu uiti NICIODATA cum e cand iubesti.

Vis vegetal

Vis Vegetal

(Magda Isanos-adaptare)

As vrea sa fiu copac
Si-as vrea sa cresc langa fereastra
ta.
Te-as auzi,
Si-n voie te-as privi intreaga zi
M-as apuca si iarna
sa-nfloresc,
Ca sa te bucuri!
Pasarile cele mai mandre-ar face
cuib pe creanga mea,
Iar noptile mi-ar da cercei de stele
Pe care, ca pe
frunze ti le-as da.
Prin geamul larg deschis, de-atatea ori
M-as apleca
usor sa-ti sarut
Când parul ce pe frunte ti-a cazut,
Când buzele
cu buze moi de flori
Spre toamna m-as juca zvarlindu-ti mere
Si foi de
aur rosu prin odaie
Cu-a ramurilor tanara putere
Ti-as apara obloanele de
ploaie.
Si, cine stie, poate ca-ntr-o seara
De primavara, când va fi si
luna
Va trece prin gradina o zana buna,
Facandu-ma barbat sa
fiu iara.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
Genunchiul ud de frunze si
pamânt,
Cu roua si cu luna pe obraz,
Eu ti-as sari în casa si
senin,
Uitind de-atata vreme sa vorbesc,
Cu cate-un cuib în fiecare
mana,
As incepe
sa
zambesc.

Imagini de luni...

Ganduri...

...imi e greu sa scriu din nou ganduri pe acest blog...din mai multe motive...

...unul este ca dragostea noastra pare ca a disparut, dar se stie ca nu este asa...incercam amandoi sa o facem sa fie invizibila, chiar reusim...chiar daca, in multe momente, ma doare, chiar daca mi-as dori sa vorbim despre asta, se pare ca ne e bine asa...

...al doilea motiv este ca nu vroiam sa iti mai spun despre mine...ca gandurile mele sa ramana interioare, ca dorinta mea ca totul sa fie bine (macar ca acum) sa fie doar a mea...poate si aceasta marturisire e temporara si e datorata zilei frumoase (chiar exuberanta) de azi...

...tu taci in privinta noastra...nici macar tu nu stii de ce...poate nici nu trebuie sa zici altfel, sa te exprimi altfel...stiu insa ca simti si tu in orice moment tensiunea dintre noi...o tensiune sentimentala, nici eu, nici tu nu putem sa o exprimam in cuvinte...incercam (si reusim) zilele acestea (saptamani deja) sa pastram prietenia, in ciuda sentimentelor care trec de acest prag...sper sa reusim, e o perioada frumoasa, desi (recunosc) sunt multe momente cand imi doresc sa te chem macar sa imi fii mai aproape...nu o fac pentru ca nu vreau sa te fortez, sa te supar, sa te retin, sa te deranjez...

...pana la urma, tu ai luat decizia corecta...ai fost dura, ai fost realista, desi esti asa de copilaroasa (si, Doamne!, cat imi place asta), in multe lucruri pe care le faci, le gandesti sau la care visezi...ne-am jucat amandoi destul, poate prea mult, asa incat unele lucruri au inceput sa ne arda pe amandoi, nefiind atenti la foc, ci doar la jocul nostru...e timpul sa ne ungem cu alifii, din pacate, astfel incat sa nu mai suferim...

...te-ai ascuns mult timp in sufletul tau, mi-ai lasat doar mie (si unei alte persoane, stii tu...) o fereastra (doar ai uitat-o?) sa vad ce e in interior...nu regret ca am vazut, nu regret ca nu am patruns inauntru...regret ca nu lasi persoanele pe care le iubesti sa ajunga acolo...sau poate te-ai schimbat in ultimele zile....lasa pe persoana de langa tine (si iar, stii tu...) sa ajunga acolo, sa treaca dincolo de fereastra...daca nu va reusi, nu te va merita....si pentru a reusi, depinde si de tine...

Noapte buna, draga mea!

Morala muntilor

Am incercat sa definesc ceea ce imi place sa numesc morala muntilor. Si am afirmat ca muntii despart ca sa apropie.. ca ei te obliga sa taci pentru a gasi cuvintele cele mai potrivite, ceea ce nu e putin lucru intr-o lume zgomotoasa care nu suporta nici discretia Giocondei.
Exista totusi, o morala a muntilor? Am copilarit langa munti si raspunsul meu nu poate fi decat unul singur. Dar imi dau seama ca pot fi banuita de orgoliu. De aceea prefer sa recunosc ca noi insine, cei care ne-am nascut langa munti, suntem cei dintai stingheriti de defectele noastre. Cand vorbim de morala muntilor n-o facem pentru ca am fi mai buni sau mai rai decat cei care au trait mereu departe de munti, ci pentru a ne explica noua insine de ce suntem asa si nu altfel. Caci ar fi o copilarie sa judecam caracterele dupa altitudinea la care s-au format, si in ceea ce ne priveste, intelegem de pilda, de ce nu prea stim sa fim degajati. Linistea noastra, a celor care am vazut cerul lipidu-si obrazul de piatra, e colturoasa ca muntele. Noi ne ascundem tandretea sub o platosa de asprime, de frica sa nu fim trasi pe sfoara si sa ne expunem prea mult dezvaluindu-ne caldura fara nici o precautie.
Obisnuiti cu intimitatea tacuta a muntelui, ne hotaram cu greu sa iesim din rezerva si nu ne marturisim usor sentimentele. Preferam sa iubim decat sa facem declaratii de dragoste. Si devenim, brusc, timizi pe orice scena unde hohotesc reflectoarele. Nu ne judecati, prin urmare, ca n-avem destula jovialitate si nu ne laudati ca luam in serios orice fleac. Nu e nici vina noastra, nici meritul nostru. Dupa cum nu e vina noastra ca suntem in genere, zgarciti cu lucrurile marunte si risipitori cu lucrurile mari. Caci am obtinut totul greu. Nu ne-a dat nimeni nimic gratuit. Am platit pentru fiecare floare, pentru fiecare zambet si pentru fiecare bucurie. Preturi uneori prea mari. Dar pentru a ne dovedi noua insine ca ne putem ridica deasupra slabiciunilor noastre, uneori suntem gata sa pierdem totul. De fapt, calitatea noastra principala este ca nu ne jucam cu vorbele, iar defectul principal e ca am transformat asta in orgoliu.
Provocat sa rada, un om de la munte iese stingherit din adancul sau de tacere. Obisnuit sa taca, el considera rasul, cand nu e exploziv, indecent. Cu alte cuvinte, nu stim sa fim dezinvolti. De cate ori incercam, nu reusim decat sa fim stangaci, suradem fortat si se vede ca nu suntem in apele noastre. Pe scurt, n-avem vocatie de actori. Cunoastem un singur rol bine. Sa spunem ce gandim si sa fim ceea ce suntem.
Piatra si pamantul dur ne-au silit sa fim prudenti si cu ispitele metafizicii. Noi nu ne-am lipit de pamant ca sa capatam puteri, ci ca sa traim. Muntele, care seamana atat de bine cu o piramida, este, de fapt, exact contrariul unei piramide si numai cine intelege asta ne poate intelege si pe noi. Caci piramida slujeste o iluzie metafizica, in vreme ce noi, chiar in pustiul ideilor pure, ne intoarcem fata spre tarana pe care am tradat-o si spre locurile unde am invatat sa radem, sa plangem, sa iubim, sa fim oameni.
In ce ma priveste, sunt pe jumatate "un renegat", pentru ca intalnind marea, n-am putut sa plec indiferenta de pe plaja... Am luat cu mine o bucata de scoica, un fir de nisip, un strop din apa marii. Le port mereu in suflet, dar nimic nu sterge in mine amintirea si gustul pietrei. Nu pot trada niciodata pana la capat. Si tarasc dupa mine, chiar in zarva orasului, tacerea in care am crescut. De aceea surad cand cineva spune: "Totusi, muntii nu sunt decat un accident geologic"... Poate pentru unii... Pentru ceilalti... Dar orice as spune e incomplet. Si restul e iubire, iar iubirea nu se teme de obiectii. Nu, nu le reprosez nimic celor care nu iubesc muntii. De altfel, adevarata dragoste n-are nevoie de apologie. Si daca in genere, campia ne invata sa vorbim, muntele ne invata mai ales sa tacem. Cei care am trait langa munti stim bine cat ne-a ajutat si cat ne-a costat asta...!
Departe de munti, simteam cum corabia ma poarta pe valuri amagitoare si visam sa gasesc o stanca de care sa ma reazam...
Visul a devenit realitate: stanca sunteti voi..! Sa ramaneti mereu asa cum v-am cunoscut si sa fiti precum stanca: indiferent cate vor trece peste voi, sa ramaneti cu fruntea sus si sa priviti inainte... Viata merita traita asa cum este, pentru ca ni s-a dat fara sa o cerem si ni se va lua fara sa fim intrebati...

(http://marelealbastru.blogspot.com/2007/05/muntii-si-oamenii.html)

Te iubesc fara cuvinte...

Te iubesc fără cuvinte

Când nu îţi spun că te iubesc să ştii că te iubesc mai mult
Eşti un parfum sublim ce-l simt, fără cuvinte...
E uneori prea greu de spus, prefer să tac şi să ascult
Când număr printre picături vechi jurăminte

Când uit să-ţi spun că te iubesc, să nu tresari în visul tău
Şi să nu crezi că te-am pierdut printr-o uitare…
Secundă-ţi sunt într-un abis, eşti clipa sufletului meu
Prin întunericul prea dens te-mbrac în soare

Când nu ţi-am spus că te iubesc, te-am mai iubit încă odată
Şi neştiind că te ador, mi-ai plâns în braţe
Smaraldul trist din ochii tăi m-a tot strigat ca altadată
Lăsând durerea ce-o simţeai să mă agaţe

Când nu-ţi voi spune te iubesc, să ştii că te iubesc din nou
Şi-ţi scriu pe buze un sărut ce nu te minte
Nu mă-nvăţa cum să te chem în noapte cu al meu ecou!
Eu ştiu să-ţi spun că te iubesc fără cuvinte…

(Mariana Eftimie Kabbout)