Dependenta?

Scria Valery Larbaud că lectura este un viciu nepedepsit; sunt atâtea voluptăţi pe care le încercăm odată cufundaţi într-o carte bună. Nu numai că ne spune o poveste dar se pare că ne face şi mai fericiţi. Poate mai răbdători şi receptivi, detaşaţi şi creativi. Ne spunem, ştim, că n-o să avem niciodată atâta timp cât să citim tot ce vrem să citim, dar prin foamea noastră hulpavă, prin viteza cu care trecem de la o carte la alta, încercăm din răsputeri să ne opunem durerosului adevăr.

Câţi dintre noi nu se simt mai la locul lor într-o librărie decât într-un raion cu haine colorate? E mult mai greu să alegi o rochie decât o carte. Stai un pic, răsfoieşti, dacă dai peste cuvinte potrivite şi pe placul sufletului tău, cumperi. E drept, acasă, după ce-ai savurat cartea în întregimea ei, e posibil să-ţi dai seama că e prea mică de tine, că ai apreciat greşit şi că, de fapt, nu-ţi prea place aşa de mult de ea. Sau invers, că e prea mare şi că ar fi mai bine să mai aştepţi, să creşti ca s-o poţi „purta”. Dar cred că, de cele mai multe ori, nu ne înşelăm. Instinctiv, luăm în mâini cărţile care se mulează cel mai bine pe structura noastră interioară, pe ceea ce însemnăm sau am să reprezentăm pentru noi, pentru ceilalţi.

Sunt multe cărţi croite astfel, din păcate. Unele ne ajung o seară, altele un anotimp, dacă suntem norocoşi, pe unele le purtăm în noi mereu ca referinţă: „Vreau să citesc o carte ca…”. De ce am spus „din păcate”? Pentru că în goana noastră de a găsi cartea perfectă- o iluzie pe care nu am vrea s-o depăşim niciodată- cumpărăm şi cumpărăm o mulţime de cărţi.
Cred că dependenţa este nu atât a cumpăra mai multe cărţi deodată sau de mai multe ori pe săptămână, cât imposibilitatea de a te abţine din a cumpăra, conştient fiind de cele pe care le ai deja, care zac nedeschise într-un raft prăfuit. Câtor dintre noi nu ne gem bibliotecile sub tânguirile cărţilor pe care n-am avut răgazul să le deschidem?

Cunosc oameni care îşi impun câteva luni de „stat pe uscat” la capitolul cumpărat cărţi. Eu însămi mi-am propus de câteva ori acest lucru şi de fiecare dată am eşuat; mă abţineam o vreme, dar niciodată atât de mult pe cât mi-aş fi dorit la începutul „dezintoxicării”. Dar a ceda este un lucru atât de delicios… În fond, la urma urmelor, „dependenţă” pare cumva un cuvânt prea grav, prea dur pentru o acţiune care, deşi te lasă fără gologani, îţi oferă posibilitatea de a te hrăni aşa cum îţi doreşti şi a-ţi îndeplini un scop bine înrădăcinat: acela de a afla tot ce este de aflat.

(http://www.bookblog.ro/x-ioana-ristea/dependenta/)