vineri, 31 octombrie 2008
luni, 27 octombrie 2008
joi, 23 octombrie 2008
marți, 21 octombrie 2008
Secretul creatiei
Hemingway a declarat: „Sunt adeseori întrebat în ce constă secretul creaţiei. Creaţia n-are secret. Există oare secrete în zidăria şi piatra bizantină?... Nu, nu există nici un secret. Era doar muncă supraomenească... Secretul creaţie este acelaşi: munca supraomenească pentru ca un cuvânt să adere la celălalt, ca şi pietrele zidului chinezesc. Oamenii nu văd această muncă. Ei văd doar rezultatul: o carte bună, succesul, gloria şi, probabil, o grămadă de bani. Ei nu ştiu câte chinuri, câte eforturi ascund rândurile pe care le citesc. Este adesea mai greu să descrii ceva, decât să înfăptuieşti ceva.”
luni, 20 octombrie 2008
Ne iubeam printre luceferi...
Calcam cu tine pe luceferi,
noi doi in noptile pustii…
a fost asta candva, iubito-
n-o sa te mai astept sa vii
stiindu-te printre ruine
surpate-n sunete de corn
atunci cand eu, plangand, plecat-am
din turnul tau, din Ierihon…
Calcam cu tine pe luceferi
si te iubeam cat nu stiai…
Arareori doar cu privirea
in inima ma sagetai,
arareori, si doar in gheata
te-nfasurai cruda-n tacere
iar eu cautam in zodiace
sa fiu Barbat si tu Muiere…
Calcam cu tine pe luceferi
si te iubeam ca nimeni altul
si-n noptile cand eran singuri
il invocam pe Preainaltul
sa-mi ierte vrerea interzisa
in care te iubeam, Femeie,
si cat plangeam in deznadejde
ca nu a vrut sa mi te deie!…
Calcam cu tine pe luceferi
doar singuri noi, in nopti tarzii…
Acuma totul e zadarnic
Si nu te mai astept sa vii…
(Gh. Morutz)
noi doi in noptile pustii…
a fost asta candva, iubito-
n-o sa te mai astept sa vii
stiindu-te printre ruine
surpate-n sunete de corn
atunci cand eu, plangand, plecat-am
din turnul tau, din Ierihon…
Calcam cu tine pe luceferi
si te iubeam cat nu stiai…
Arareori doar cu privirea
in inima ma sagetai,
arareori, si doar in gheata
te-nfasurai cruda-n tacere
iar eu cautam in zodiace
sa fiu Barbat si tu Muiere…
Calcam cu tine pe luceferi
si te iubeam ca nimeni altul
si-n noptile cand eran singuri
il invocam pe Preainaltul
sa-mi ierte vrerea interzisa
in care te iubeam, Femeie,
si cat plangeam in deznadejde
ca nu a vrut sa mi te deie!…
Calcam cu tine pe luceferi
doar singuri noi, in nopti tarzii…
Acuma totul e zadarnic
Si nu te mai astept sa vii…
(Gh. Morutz)
duminică, 19 octombrie 2008
Melodii...cu dedicatie....
Jean Moscopol - Ai sa iubesti odata si tu
(2) TUDOR GHEORGHE DISCOGRAFIE -doar prima melodie
Gheorghe Dinica - O strangere de mana -ca miercuri...
vineri, 17 octombrie 2008
Dezamagire...
Mi-e dor...e un dor care ma apasa, ma sufoca, nu ma mai lasa sa traiesc. Nu inteleg cum ceva atat de frumos se poate incheia asa brusc si ireversibil...toate visele, toate sperantele se naruiesc...simt cum totul se darama in jurul meu si totusi...totusi mai ramane o farama de speranta care ma ajuta sa o iau de la capat...sa cred ca de data asta va fi altfel.
La ce foloseste sa o iei de la inceput cand stii foarte bine ca si acest inceput va avea un sfarsit si ca pana la urma tot vei suferi mai mult sau mai putin, vei pierde mai mult sau mai putin...te trezesti pe marginea prapastiei, intorci capul si-ti vezi calaul...persoana la care ai tinut cel mai mult, pt care ai fi fost in stare sa-ti dai propria viata...cu un simplu gest te impinge...te impinge si cazi intr-un abis.
In cadere realizezi ca nimic nu mai conteaza, ca tu nu mai contezi...am ajuns pe fundul prapastiei dar sper ca intr-o zi voi invia precum pasarea phoenix din propria cenusa...iar cand asta se va intampla voi fi puternic, imi voi ghida viata dupa propriul crez...totul va fi doar aparenta..o masca pe care o voi purta pentru a ma putea feri de falsitatea oamenilor...
...am un gol, nu stiu cum sa il umplu, sa uit putin sau tot..sa ma detasez de durerea asta..prea multe se intampla...prea multe dezamagiri... in urma cu ceva timp, imi iubeam viata cu tot ce este in ea..dar acum..incep sa cred altceva...
...dezamăgirea doare... prea uşor ne creştem aşteptările faţă de cei din jur. Începem o relaţie. De prietenie. La început e suficient să ştim că se gândeşte cineva la noi. Apoi, pe măsură ce ne implicăm mai mult, vrem să ne trimită o vedere din vacanţă, un cadou la ziua de nastere, pupicuri si sarutari prin e-mail. Peste puţin timp doar astea nu mai sunt suficiente, trebuie să fie ceea ce vrem noi, ceva mai mult. Ne dăruim şi vrem să fim trataţi la fel înapoi.… Nu vroiam decât să se gândească cineva la noi; acum vrem doar să ne citească gândurile. Cu cât creşte implicarea, cresc şi aşteptările.
...si gandim...sigur nu ma iubeste, daca nu imi implineste asteptarile cele mai fierbinti...si asa iti pierzi prietenul cel mai bun, pentru ca iti doresti mai mult...si mai mult...
...si am crezut ca putem face din ce în ce mai multe, din ce în ce mai bine; ca te pot multumi si ca sunt momente in care fericirea ta depinde de mine...numai ca nu ai vazut ca si eu astept acelasi lucru, ca si fericirea mea depinde de tine, iar eu nu am descoperit ca nu stii asta...si realitatea ma doare...sunt dezamagit de tine si de mine...ca nu stim toate lucrurile şi nu îi putem mulţumi pe toţi cei din jurul nostru.
...orice as incerca sa spun, orice as incerca sa fac nu e bine, mereu gresesc... acum stau in fata monitorului, ma uit la el dar nu fac nimic...doar ma gandesc la tine...in suflet simt un gol enorm si cu toate astea imi impun sa iti spun ca totul e ok... ...inca o speranta moarta... nu-i nimic, o iau frumos si o arunc in coltul sperantelor moarte... s-au strans ceva de cand sunt indragostit de tine.. nu mai vreau... simt ca nu mai pot... e o presiune prea mare ce ma apasa... sunt prea multe intrebari fara raspuns... sunt prea multe lacrimi in loc de zambete...
...dezamagire...meritam macar un gand de despartire, nu taceri inutile, imature...
La ce foloseste sa o iei de la inceput cand stii foarte bine ca si acest inceput va avea un sfarsit si ca pana la urma tot vei suferi mai mult sau mai putin, vei pierde mai mult sau mai putin...te trezesti pe marginea prapastiei, intorci capul si-ti vezi calaul...persoana la care ai tinut cel mai mult, pt care ai fi fost in stare sa-ti dai propria viata...cu un simplu gest te impinge...te impinge si cazi intr-un abis.
In cadere realizezi ca nimic nu mai conteaza, ca tu nu mai contezi...am ajuns pe fundul prapastiei dar sper ca intr-o zi voi invia precum pasarea phoenix din propria cenusa...iar cand asta se va intampla voi fi puternic, imi voi ghida viata dupa propriul crez...totul va fi doar aparenta..o masca pe care o voi purta pentru a ma putea feri de falsitatea oamenilor...
...am un gol, nu stiu cum sa il umplu, sa uit putin sau tot..sa ma detasez de durerea asta..prea multe se intampla...prea multe dezamagiri... in urma cu ceva timp, imi iubeam viata cu tot ce este in ea..dar acum..incep sa cred altceva...
...dezamăgirea doare... prea uşor ne creştem aşteptările faţă de cei din jur. Începem o relaţie. De prietenie. La început e suficient să ştim că se gândeşte cineva la noi. Apoi, pe măsură ce ne implicăm mai mult, vrem să ne trimită o vedere din vacanţă, un cadou la ziua de nastere, pupicuri si sarutari prin e-mail. Peste puţin timp doar astea nu mai sunt suficiente, trebuie să fie ceea ce vrem noi, ceva mai mult. Ne dăruim şi vrem să fim trataţi la fel înapoi.… Nu vroiam decât să se gândească cineva la noi; acum vrem doar să ne citească gândurile. Cu cât creşte implicarea, cresc şi aşteptările.
...si gandim...sigur nu ma iubeste, daca nu imi implineste asteptarile cele mai fierbinti...si asa iti pierzi prietenul cel mai bun, pentru ca iti doresti mai mult...si mai mult...
...si am crezut ca putem face din ce în ce mai multe, din ce în ce mai bine; ca te pot multumi si ca sunt momente in care fericirea ta depinde de mine...numai ca nu ai vazut ca si eu astept acelasi lucru, ca si fericirea mea depinde de tine, iar eu nu am descoperit ca nu stii asta...si realitatea ma doare...sunt dezamagit de tine si de mine...ca nu stim toate lucrurile şi nu îi putem mulţumi pe toţi cei din jurul nostru.
...orice as incerca sa spun, orice as incerca sa fac nu e bine, mereu gresesc... acum stau in fata monitorului, ma uit la el dar nu fac nimic...doar ma gandesc la tine...in suflet simt un gol enorm si cu toate astea imi impun sa iti spun ca totul e ok... ...inca o speranta moarta... nu-i nimic, o iau frumos si o arunc in coltul sperantelor moarte... s-au strans ceva de cand sunt indragostit de tine.. nu mai vreau... simt ca nu mai pot... e o presiune prea mare ce ma apasa... sunt prea multe intrebari fara raspuns... sunt prea multe lacrimi in loc de zambete...
...dezamagire...meritam macar un gand de despartire, nu taceri inutile, imature...
joi, 16 octombrie 2008
Despre oameni
Adeseori, când încercăm să ne pronuntăm asupra unor trăiri interioare, ne lovim de obstacole, unele mai mici, altele chiar supărătoare. Dăm din mâini si facem mutre, desenăm cu degetele în aer, dar ne si sfortăm să cuprindem în vorbe acel ceva inexplicabil pe care îl simtim. Am putea da vina pe faptul că nu au fost inventate cuvinte pentru toate trăirile.
De fapt, problema, sau mai bine zis senzatia resimtită în acele momente, e cauzată de imposibilitatea materializării emotiilor, întrucât acestea sunt intangibile si intraductibile. Sondând mai departe în straturile subtile ale constientizării barierelor dintre in si out, nu putem să nu trecem în revistă diferentele dintre oameni. Având aceleasi nevoi si posibilităti de iure, de facto suntem delimitati în grupuri după felul cum gândim, nivelul de trai, aspiratiile pe care le avem.
Se zice că există o posibilitate la 50 de miliarde (eu as înainta o cifră si mai mare) să se nască cineva asemenea nouă, cu aceleasi trăsături fizice, morale, psihologice. Nu e de mirare, deci, senzatia de singurătate resimtită uneori, chiar si atunci când suntem înconjurati de lume; e perfect explicabilă si multimea de teorii divergente cu privire la acelasi subiect. Suntem mici universuri care interactionează permanent, pe toate planurile, dar care nu pot stabili nicicând o intersectie perfectă, pentru că sufletul e un organism viu, cu "celule" care se transformă în fiecare zi, combinându-se după mereu alte nevoi, dictate de propria noastră dezvoltare spirituală.
Curios este faptul că în esentă toti oamenii sunt la fel, diferită e doar modalitatea transpunerii acestei esente în lumea fizică. Ca urmare, nu e chiar imposibil să ne întelegem unul cu altul, chiar si cu acel limbaj sărăcăcios, pus la dispozitie de dictionar, dacă lăsăm mesajul să ajungă la noi si prin canale mai sensibile, ca intuitia, simpatia, empatia, telepatia etc.
(Ludmila Ursu in Raspandacul)
luni, 13 octombrie 2008
Visul...
...de azi-noapte a fost cam neasteptat, plin de pasiune si erotism...m-a mirat de ce mi-ai aparut din nou dupa atata timp si intr-un fel atat de dulce...
...sunt multe nopti in care nu-mi amintesc nimic, altele in care imi amintesc decat crampeie, unele in care fiecare vis are o viata aparte si mi-l pot aminti si il pot continua cu ochii deschisi...
...in aceasta noapte nu a fost decat unul...plin cu tine si prea dulce...inca il simt aievea, sunt pierdut in gandurile lui, ma simt din nou pierdut in dorinta de a ma apropia de tine...
...nu stiu prea multe despre felul in care se formeaza visele, stiu ca discutam acum ceva timp despre Freud si dorinta de a-l reciti, desi el nu a descoperit decat interpretarea lor si nu izvorul lor...ieri am fost la cumparaturi si, pe drum, fiind singur, am recitit mesajul tau de acum vreo jumatate de an, primit dupa ce ti-am povestit visul in care mi-ai aparut atunci...si zambeai...erau timpuri in care relatia noastra nu se complicase, ne gandeam amandoi ca ceea ce e intre noi e ceva simplu, cu prea putine sentimente si ne permiteam sa negociem pana unde putem merge fara a exagera...
...sa fi fost acesta punctul de la care a plecat visul meu?...poate...cum a decurs? de unde a plecat, cum s-a incheiat?
...nu stiu nimic, decat ca a fost un lung sarut pasional, prea sexy pentru a-l descrie, dar atat de tandru incat in nici o clipa nu a trecut pragul pasiunii sexuale, ci a ramas intr-un spatiu al intimitatii calde, care speram sa dureze la nesfarsit...eram unul, cum mai fusesem in primul sarut, din parcul din vis, incremeniti intr-o clipa de dor si de dorinta ca fiecare din noi sa apartina celuilalt...magia unui sarut, plimbandu-ma pe buzele tale, sarutandu-ti fruntea, obrajii, nasul, ochii...un sarut care transmitea din ambele parti "Te iubesc"...sau era "Te doresc"?...timpul inghetase, ne gandeam doar la noi sau poate nu gandeam deloc, prinsi in iubirea noastra de o clipa, dorindu-ne sa ne oprim aici si sa fim fericiti pentru totdeauna...
...inca simt pe buze urmele sarutului tau, a fost asa de viu, incat si acum imi tremura buzele de emotia simtirii atingerilor tale, ale buzelor tale crude asteptand cu dorinta sa ma simti pentru prima data...sarutandu-ti ochii inchisi, pierduti in intunericul simturilor...evadati amandoi din realitate...un moment in care amandoi doream sa ramanem pentru totdeauna...
...sunt multe nopti in care nu-mi amintesc nimic, altele in care imi amintesc decat crampeie, unele in care fiecare vis are o viata aparte si mi-l pot aminti si il pot continua cu ochii deschisi...
...in aceasta noapte nu a fost decat unul...plin cu tine si prea dulce...inca il simt aievea, sunt pierdut in gandurile lui, ma simt din nou pierdut in dorinta de a ma apropia de tine...
...nu stiu prea multe despre felul in care se formeaza visele, stiu ca discutam acum ceva timp despre Freud si dorinta de a-l reciti, desi el nu a descoperit decat interpretarea lor si nu izvorul lor...ieri am fost la cumparaturi si, pe drum, fiind singur, am recitit mesajul tau de acum vreo jumatate de an, primit dupa ce ti-am povestit visul in care mi-ai aparut atunci...si zambeai...erau timpuri in care relatia noastra nu se complicase, ne gandeam amandoi ca ceea ce e intre noi e ceva simplu, cu prea putine sentimente si ne permiteam sa negociem pana unde putem merge fara a exagera...
...sa fi fost acesta punctul de la care a plecat visul meu?...poate...cum a decurs? de unde a plecat, cum s-a incheiat?
...nu stiu nimic, decat ca a fost un lung sarut pasional, prea sexy pentru a-l descrie, dar atat de tandru incat in nici o clipa nu a trecut pragul pasiunii sexuale, ci a ramas intr-un spatiu al intimitatii calde, care speram sa dureze la nesfarsit...eram unul, cum mai fusesem in primul sarut, din parcul din vis, incremeniti intr-o clipa de dor si de dorinta ca fiecare din noi sa apartina celuilalt...magia unui sarut, plimbandu-ma pe buzele tale, sarutandu-ti fruntea, obrajii, nasul, ochii...un sarut care transmitea din ambele parti "Te iubesc"...sau era "Te doresc"?...timpul inghetase, ne gandeam doar la noi sau poate nu gandeam deloc, prinsi in iubirea noastra de o clipa, dorindu-ne sa ne oprim aici si sa fim fericiti pentru totdeauna...
...inca simt pe buze urmele sarutului tau, a fost asa de viu, incat si acum imi tremura buzele de emotia simtirii atingerilor tale, ale buzelor tale crude asteptand cu dorinta sa ma simti pentru prima data...sarutandu-ti ochii inchisi, pierduti in intunericul simturilor...evadati amandoi din realitate...un moment in care amandoi doream sa ramanem pentru totdeauna...
...doar un vis, dar...daca te-as saruta din senin, cum mi-ai raspunde?...inca imi rasar in minte cuvintele din cantecul "Pe sarma" de la Vama- “El o tine in brate, el o tine in brate…ea il saruta…cu ochii inchisi…nimeni nu-i vede…oamenii..nu se uita la cer”...
Cand ai sa-mi iesi in cale iarSa nu-mi spui nici o vorba, doar..
Sa te apropii-ncet, tacut
Sa regasim intr-un sarut
Trecutu-ntreg, imbratisati
Uitand de noi, de toti uitati
Si sa ramanem astfel…dusi
Ca in "Sarutul" lui Brancusi…
Ca in "Sarutul" lui Brancusi…
duminică, 12 octombrie 2008
Dependenta?
Scria Valery Larbaud că lectura este un viciu nepedepsit; sunt atâtea voluptăţi pe care le încercăm odată cufundaţi într-o carte bună. Nu numai că ne spune o poveste dar se pare că ne face şi mai fericiţi. Poate mai răbdători şi receptivi, detaşaţi şi creativi. Ne spunem, ştim, că n-o să avem niciodată atâta timp cât să citim tot ce vrem să citim, dar prin foamea noastră hulpavă, prin viteza cu care trecem de la o carte la alta, încercăm din răsputeri să ne opunem durerosului adevăr.
Câţi dintre noi nu se simt mai la locul lor într-o librărie decât într-un raion cu haine colorate? E mult mai greu să alegi o rochie decât o carte. Stai un pic, răsfoieşti, dacă dai peste cuvinte potrivite şi pe placul sufletului tău, cumperi. E drept, acasă, după ce-ai savurat cartea în întregimea ei, e posibil să-ţi dai seama că e prea mică de tine, că ai apreciat greşit şi că, de fapt, nu-ţi prea place aşa de mult de ea. Sau invers, că e prea mare şi că ar fi mai bine să mai aştepţi, să creşti ca s-o poţi „purta”. Dar cred că, de cele mai multe ori, nu ne înşelăm. Instinctiv, luăm în mâini cărţile care se mulează cel mai bine pe structura noastră interioară, pe ceea ce însemnăm sau am să reprezentăm pentru noi, pentru ceilalţi.
Sunt multe cărţi croite astfel, din păcate. Unele ne ajung o seară, altele un anotimp, dacă suntem norocoşi, pe unele le purtăm în noi mereu ca referinţă: „Vreau să citesc o carte ca…”. De ce am spus „din păcate”? Pentru că în goana noastră de a găsi cartea perfectă- o iluzie pe care nu am vrea s-o depăşim niciodată- cumpărăm şi cumpărăm o mulţime de cărţi.
Cred că dependenţa este nu atât a cumpăra mai multe cărţi deodată sau de mai multe ori pe săptămână, cât imposibilitatea de a te abţine din a cumpăra, conştient fiind de cele pe care le ai deja, care zac nedeschise într-un raft prăfuit. Câtor dintre noi nu ne gem bibliotecile sub tânguirile cărţilor pe care n-am avut răgazul să le deschidem?
Cunosc oameni care îşi impun câteva luni de „stat pe uscat” la capitolul cumpărat cărţi. Eu însămi mi-am propus de câteva ori acest lucru şi de fiecare dată am eşuat; mă abţineam o vreme, dar niciodată atât de mult pe cât mi-aş fi dorit la începutul „dezintoxicării”. Dar a ceda este un lucru atât de delicios… În fond, la urma urmelor, „dependenţă” pare cumva un cuvânt prea grav, prea dur pentru o acţiune care, deşi te lasă fără gologani, îţi oferă posibilitatea de a te hrăni aşa cum îţi doreşti şi a-ţi îndeplini un scop bine înrădăcinat: acela de a afla tot ce este de aflat.
(http://www.bookblog.ro/x-ioana-ristea/dependenta/)
Câţi dintre noi nu se simt mai la locul lor într-o librărie decât într-un raion cu haine colorate? E mult mai greu să alegi o rochie decât o carte. Stai un pic, răsfoieşti, dacă dai peste cuvinte potrivite şi pe placul sufletului tău, cumperi. E drept, acasă, după ce-ai savurat cartea în întregimea ei, e posibil să-ţi dai seama că e prea mică de tine, că ai apreciat greşit şi că, de fapt, nu-ţi prea place aşa de mult de ea. Sau invers, că e prea mare şi că ar fi mai bine să mai aştepţi, să creşti ca s-o poţi „purta”. Dar cred că, de cele mai multe ori, nu ne înşelăm. Instinctiv, luăm în mâini cărţile care se mulează cel mai bine pe structura noastră interioară, pe ceea ce însemnăm sau am să reprezentăm pentru noi, pentru ceilalţi.
Sunt multe cărţi croite astfel, din păcate. Unele ne ajung o seară, altele un anotimp, dacă suntem norocoşi, pe unele le purtăm în noi mereu ca referinţă: „Vreau să citesc o carte ca…”. De ce am spus „din păcate”? Pentru că în goana noastră de a găsi cartea perfectă- o iluzie pe care nu am vrea s-o depăşim niciodată- cumpărăm şi cumpărăm o mulţime de cărţi.
Cred că dependenţa este nu atât a cumpăra mai multe cărţi deodată sau de mai multe ori pe săptămână, cât imposibilitatea de a te abţine din a cumpăra, conştient fiind de cele pe care le ai deja, care zac nedeschise într-un raft prăfuit. Câtor dintre noi nu ne gem bibliotecile sub tânguirile cărţilor pe care n-am avut răgazul să le deschidem?
Cunosc oameni care îşi impun câteva luni de „stat pe uscat” la capitolul cumpărat cărţi. Eu însămi mi-am propus de câteva ori acest lucru şi de fiecare dată am eşuat; mă abţineam o vreme, dar niciodată atât de mult pe cât mi-aş fi dorit la începutul „dezintoxicării”. Dar a ceda este un lucru atât de delicios… În fond, la urma urmelor, „dependenţă” pare cumva un cuvânt prea grav, prea dur pentru o acţiune care, deşi te lasă fără gologani, îţi oferă posibilitatea de a te hrăni aşa cum îţi doreşti şi a-ţi îndeplini un scop bine înrădăcinat: acela de a afla tot ce este de aflat.
(http://www.bookblog.ro/x-ioana-ristea/dependenta/)
sâmbătă, 11 octombrie 2008
Poem fara mine...
Candva pamantul era un labirint
Faceam trei pasi la dreapta si descopeream o iesire la mare
Inaintam calcand peste ape si treceam printr-un zid
Faceam trei pasi la stanga ma ascundeam intr-o fereastra si atipeam acolo
Pretutindeni poezia curgea siroaie
Acum pamantul nu mai e decat o campie secata de arsita nesfarsita
Nicaieri nici un strop de frumusete in care sa-mi inmoi buzele insetate
Candva in desert se auzeau latrand cainii de pe alte planete
Padurile din nord erau strabatute de un fluviu de lacrimi
Acum nu ma mai face sa plang decat absenta ta
Canta-mi ceva care sa-ti semene
Fa un gest care sa imi ramana sa fie doar al meu sa-l pastrez pentru totdeauna
Sa-mi fac din el o cochilie in care sa pot innopta
Sau fa ceva care sa-mi vindece dorul de tine
Fii urata fii femeie fii un om oarecare
Nu mai sunt demult ceea ce sunt
Tot ce imi amintesc despre mine e radiatia fiintei tale
Cateva piei pe care le-ai lasat in urma
Ramasite dintr-un rest de grimasa o licarire albastra din ironia ta
O izbucnire in ras care provoaca ninsoarea
Miscarile tale lente si moi degetele jucandu-se cu maneca hainei
Nu mi-a mai ramas din mine decat harta asemanarilor si deosebirilor dintre noi
Cateva resturi de amintire dintr-un timp necunoscut
Imaginea ta a ramas unicul meu adapost
Tu insemni acasa si sunt homeless
In lumina singurului lucru doar frumusetea ta mi se mai arata...
In rest ma misc printre lesuri si munti de gunoaie
Printre torente de banalitate
In afara de caldura ta totul e angoasa...
O amnezie implacabila ma tine inlantuita de freamatul nelinistii tale
Nu mai deslusesc in oglinda decat un morman de bandaje care imi infasoara chipul mutilat de dragoste
Iti aud lacrimile picurand peste carcasa de sticla a dorintelor
Iti vad mainile cioplind icoane in lemnul putred al timpului
Iti transcriu in sangele meu poemele care iti cutreiera sangele
Numai pe tine te mai cunosc...
Tot ce mai stiu despre mine
E trosnetul nervilor incinsi pana la incandescenta de tacerea ta
Si cat de mult as vrea sa plec din lume intr-un desen de-al tau de copila...
(Ilinca Bernea)
Faceam trei pasi la dreapta si descopeream o iesire la mare
Inaintam calcand peste ape si treceam printr-un zid
Faceam trei pasi la stanga ma ascundeam intr-o fereastra si atipeam acolo
Pretutindeni poezia curgea siroaie
Acum pamantul nu mai e decat o campie secata de arsita nesfarsita
Nicaieri nici un strop de frumusete in care sa-mi inmoi buzele insetate
Candva in desert se auzeau latrand cainii de pe alte planete
Padurile din nord erau strabatute de un fluviu de lacrimi
Acum nu ma mai face sa plang decat absenta ta
Canta-mi ceva care sa-ti semene
Fa un gest care sa imi ramana sa fie doar al meu sa-l pastrez pentru totdeauna
Sa-mi fac din el o cochilie in care sa pot innopta
Sau fa ceva care sa-mi vindece dorul de tine
Fii urata fii femeie fii un om oarecare
Nu mai sunt demult ceea ce sunt
Tot ce imi amintesc despre mine e radiatia fiintei tale
Cateva piei pe care le-ai lasat in urma
Ramasite dintr-un rest de grimasa o licarire albastra din ironia ta
O izbucnire in ras care provoaca ninsoarea
Miscarile tale lente si moi degetele jucandu-se cu maneca hainei
Nu mi-a mai ramas din mine decat harta asemanarilor si deosebirilor dintre noi
Cateva resturi de amintire dintr-un timp necunoscut
Imaginea ta a ramas unicul meu adapost
Tu insemni acasa si sunt homeless
In lumina singurului lucru doar frumusetea ta mi se mai arata...
In rest ma misc printre lesuri si munti de gunoaie
Printre torente de banalitate
In afara de caldura ta totul e angoasa...
O amnezie implacabila ma tine inlantuita de freamatul nelinistii tale
Nu mai deslusesc in oglinda decat un morman de bandaje care imi infasoara chipul mutilat de dragoste
Iti aud lacrimile picurand peste carcasa de sticla a dorintelor
Iti vad mainile cioplind icoane in lemnul putred al timpului
Iti transcriu in sangele meu poemele care iti cutreiera sangele
Numai pe tine te mai cunosc...
Tot ce mai stiu despre mine
E trosnetul nervilor incinsi pana la incandescenta de tacerea ta
Si cat de mult as vrea sa plec din lume intr-un desen de-al tau de copila...
(Ilinca Bernea)
vineri, 10 octombrie 2008
joi, 9 octombrie 2008
Zilele...
...cand lenevesc, clipele care ma relaxez ma fac sa ma gandesc din nou la tine...nu e bine...renunt sa iti mai scriu acum, abandonez...
...aseara imi pusesem in gand sa iti povestesc despre lucruri pe care nu le facem pentru ca ne e teama sa fim refuzati...sau poate nu teama, poate e siguranta ca vom fi refuzati si, prin urmare, renuntam...poate prea repede, poate nepermis, insa o facem...plecand de la o strangere de mana, de la o rugaminte pana la dragoste sau sex...fata de alte sigurante zilnice (siguranta familiei, siguranta financiara, siguranta unui sentiment sau a unui prieten bun), si ele cu defectele lor si monotonia care decurge din ele, siguranta refuzului o urasc cel mai mult...
...si, de multe ori, am incercat sa ma impac cu refuzul in asa fel incat nu il mai astept, nu mai ajung la el, ci renunt la dorinta mea...intr-un fel atat de indepartat incat nici nu mai exista dorinta, ci doar gandul ca inainte aveam astfel de dorinte si acum am renuntat la toate, cu precadere la cele care duc la refuzuri anticipate...
...poate par ganduri incalcite, insa eu stiu ce vreau sa spun...poate si tu...
Cel mai trist lucru in dragoste este faptul ca de cele mai multe ori sufletul ti-l rapeste exact acela care nu are nevoie de el. (I.L. Caragiale)
Sa-ţi spun ce este dragostea adevarata. E credinta oarba, umilinta fara preget, supunere desavarsita, încredere şi daruire impotriva ta însuti, impotriva lumii întregi. Dragostea inseamnă sa iti dai inima si sufletul întreg celui care ti le va zdrobi. (Charles Dickens)
miercuri, 8 octombrie 2008
Ganduri...
Când iubeşti îţi pui sufletul în palmele persoanei iubite, fără să te întrebi ce va face aceasta cu el. Ai încredere nemărginită.
Când iubeşti îţi picură miere în cuvinte...
Când iubeşti, fiecare lucru mic devine o mare bucurie.
"Cand iubesti pe cineva, simti nevoia sa-ti fie aproape. Sa i te poti confesa, sa radeti impreuna. E aproape la fel de important ca aerul" - Rosamunde Pilcher
Cand iubesti, lupti. Si vei lupta pana ceva din interiorul tau iti spune sa renunti. Pentru ca nu poti sa lasi totul fara un mic razboi, in primul rand iti demonstrezi tie ca iubesti prin faptul ca lupti.
Când iubeşti pluteşti în al nouălea cer, dansând printre nori şi omul pe care-l iubeşti ţi se pare a fi un înger, deşi n-ai văzut niciodată cum arată unul.
Cel mai important este atunci când iubeşti cu adevărat şi spui… DA ...
Si mult mai important : sa nu uiti NICIODATA cum e cand iubesti.
Când iubeşti îţi picură miere în cuvinte...
Când iubeşti, fiecare lucru mic devine o mare bucurie.
"Cand iubesti pe cineva, simti nevoia sa-ti fie aproape. Sa i te poti confesa, sa radeti impreuna. E aproape la fel de important ca aerul" - Rosamunde Pilcher
Cand iubesti, lupti. Si vei lupta pana ceva din interiorul tau iti spune sa renunti. Pentru ca nu poti sa lasi totul fara un mic razboi, in primul rand iti demonstrezi tie ca iubesti prin faptul ca lupti.
Când iubeşti pluteşti în al nouălea cer, dansând printre nori şi omul pe care-l iubeşti ţi se pare a fi un înger, deşi n-ai văzut niciodată cum arată unul.
Cel mai important este atunci când iubeşti cu adevărat şi spui… DA ...
Si mult mai important : sa nu uiti NICIODATA cum e cand iubesti.
marți, 7 octombrie 2008
Vis vegetal
Vis Vegetal
(Magda Isanos-adaptare)
As vrea sa fiu copac
Si-as vrea sa cresc langa fereastra
ta.
Te-as auzi,
Si-n voie te-as privi intreaga zi
M-as apuca si iarna
sa-nfloresc,
Ca sa te bucuri!
Pasarile cele mai mandre-ar face
cuib pe creanga mea,
Iar noptile mi-ar da cercei de stele
Pe care, ca pe
frunze ti le-as da.
Prin geamul larg deschis, de-atatea ori
M-as apleca
usor sa-ti sarut
Când parul ce pe frunte ti-a cazut,
Când buzele
cu buze moi de flori
Spre toamna m-as juca zvarlindu-ti mere
Si foi de
aur rosu prin odaie
Cu-a ramurilor tanara putere
Ti-as apara obloanele de
ploaie.
Si, cine stie, poate ca-ntr-o seara
De primavara, când va fi si
luna
Va trece prin gradina o zana buna,
Facandu-ma barbat sa
fiu iara.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
Genunchiul ud de frunze si
pamânt,
Cu roua si cu luna pe obraz,
Eu ti-as sari în casa si
senin,
Uitind de-atata vreme sa vorbesc,
Cu cate-un cuib în fiecare
mana,
As incepe
sa
zambesc.
(Magda Isanos-adaptare)
As vrea sa fiu copac
Si-as vrea sa cresc langa fereastra
ta.
Te-as auzi,
Si-n voie te-as privi intreaga zi
M-as apuca si iarna
sa-nfloresc,
Ca sa te bucuri!
Pasarile cele mai mandre-ar face
cuib pe creanga mea,
Iar noptile mi-ar da cercei de stele
Pe care, ca pe
frunze ti le-as da.
Prin geamul larg deschis, de-atatea ori
M-as apleca
usor sa-ti sarut
Când parul ce pe frunte ti-a cazut,
Când buzele
cu buze moi de flori
Spre toamna m-as juca zvarlindu-ti mere
Si foi de
aur rosu prin odaie
Cu-a ramurilor tanara putere
Ti-as apara obloanele de
ploaie.
Si, cine stie, poate ca-ntr-o seara
De primavara, când va fi si
luna
Va trece prin gradina o zana buna,
Facandu-ma barbat sa
fiu iara.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
Genunchiul ud de frunze si
pamânt,
Cu roua si cu luna pe obraz,
Eu ti-as sari în casa si
senin,
Uitind de-atata vreme sa vorbesc,
Cu cate-un cuib în fiecare
mana,
As incepe
sa
zambesc.
luni, 6 octombrie 2008
miercuri, 1 octombrie 2008
Ganduri...
...imi e greu sa scriu din nou ganduri pe acest blog...din mai multe motive...
...unul este ca dragostea noastra pare ca a disparut, dar se stie ca nu este asa...incercam amandoi sa o facem sa fie invizibila, chiar reusim...chiar daca, in multe momente, ma doare, chiar daca mi-as dori sa vorbim despre asta, se pare ca ne e bine asa...
...al doilea motiv este ca nu vroiam sa iti mai spun despre mine...ca gandurile mele sa ramana interioare, ca dorinta mea ca totul sa fie bine (macar ca acum) sa fie doar a mea...poate si aceasta marturisire e temporara si e datorata zilei frumoase (chiar exuberanta) de azi...
...tu taci in privinta noastra...nici macar tu nu stii de ce...poate nici nu trebuie sa zici altfel, sa te exprimi altfel...stiu insa ca simti si tu in orice moment tensiunea dintre noi...o tensiune sentimentala, nici eu, nici tu nu putem sa o exprimam in cuvinte...incercam (si reusim) zilele acestea (saptamani deja) sa pastram prietenia, in ciuda sentimentelor care trec de acest prag...sper sa reusim, e o perioada frumoasa, desi (recunosc) sunt multe momente cand imi doresc sa te chem macar sa imi fii mai aproape...nu o fac pentru ca nu vreau sa te fortez, sa te supar, sa te retin, sa te deranjez...
...pana la urma, tu ai luat decizia corecta...ai fost dura, ai fost realista, desi esti asa de copilaroasa (si, Doamne!, cat imi place asta), in multe lucruri pe care le faci, le gandesti sau la care visezi...ne-am jucat amandoi destul, poate prea mult, asa incat unele lucruri au inceput sa ne arda pe amandoi, nefiind atenti la foc, ci doar la jocul nostru...e timpul sa ne ungem cu alifii, din pacate, astfel incat sa nu mai suferim...
...te-ai ascuns mult timp in sufletul tau, mi-ai lasat doar mie (si unei alte persoane, stii tu...) o fereastra (doar ai uitat-o?) sa vad ce e in interior...nu regret ca am vazut, nu regret ca nu am patruns inauntru...regret ca nu lasi persoanele pe care le iubesti sa ajunga acolo...sau poate te-ai schimbat in ultimele zile....lasa pe persoana de langa tine (si iar, stii tu...) sa ajunga acolo, sa treaca dincolo de fereastra...daca nu va reusi, nu te va merita....si pentru a reusi, depinde si de tine...
Noapte buna, draga mea!
...unul este ca dragostea noastra pare ca a disparut, dar se stie ca nu este asa...incercam amandoi sa o facem sa fie invizibila, chiar reusim...chiar daca, in multe momente, ma doare, chiar daca mi-as dori sa vorbim despre asta, se pare ca ne e bine asa...
...al doilea motiv este ca nu vroiam sa iti mai spun despre mine...ca gandurile mele sa ramana interioare, ca dorinta mea ca totul sa fie bine (macar ca acum) sa fie doar a mea...poate si aceasta marturisire e temporara si e datorata zilei frumoase (chiar exuberanta) de azi...
...tu taci in privinta noastra...nici macar tu nu stii de ce...poate nici nu trebuie sa zici altfel, sa te exprimi altfel...stiu insa ca simti si tu in orice moment tensiunea dintre noi...o tensiune sentimentala, nici eu, nici tu nu putem sa o exprimam in cuvinte...incercam (si reusim) zilele acestea (saptamani deja) sa pastram prietenia, in ciuda sentimentelor care trec de acest prag...sper sa reusim, e o perioada frumoasa, desi (recunosc) sunt multe momente cand imi doresc sa te chem macar sa imi fii mai aproape...nu o fac pentru ca nu vreau sa te fortez, sa te supar, sa te retin, sa te deranjez...
...pana la urma, tu ai luat decizia corecta...ai fost dura, ai fost realista, desi esti asa de copilaroasa (si, Doamne!, cat imi place asta), in multe lucruri pe care le faci, le gandesti sau la care visezi...ne-am jucat amandoi destul, poate prea mult, asa incat unele lucruri au inceput sa ne arda pe amandoi, nefiind atenti la foc, ci doar la jocul nostru...e timpul sa ne ungem cu alifii, din pacate, astfel incat sa nu mai suferim...
...te-ai ascuns mult timp in sufletul tau, mi-ai lasat doar mie (si unei alte persoane, stii tu...) o fereastra (doar ai uitat-o?) sa vad ce e in interior...nu regret ca am vazut, nu regret ca nu am patruns inauntru...regret ca nu lasi persoanele pe care le iubesti sa ajunga acolo...sau poate te-ai schimbat in ultimele zile....lasa pe persoana de langa tine (si iar, stii tu...) sa ajunga acolo, sa treaca dincolo de fereastra...daca nu va reusi, nu te va merita....si pentru a reusi, depinde si de tine...
Noapte buna, draga mea!
Morala muntilor
Am incercat sa definesc ceea ce imi place sa numesc morala muntilor. Si am afirmat ca muntii despart ca sa apropie.. ca ei te obliga sa taci pentru a gasi cuvintele cele mai potrivite, ceea ce nu e putin lucru intr-o lume zgomotoasa care nu suporta nici discretia Giocondei.
Exista totusi, o morala a muntilor? Am copilarit langa munti si raspunsul meu nu poate fi decat unul singur. Dar imi dau seama ca pot fi banuita de orgoliu. De aceea prefer sa recunosc ca noi insine, cei care ne-am nascut langa munti, suntem cei dintai stingheriti de defectele noastre. Cand vorbim de morala muntilor n-o facem pentru ca am fi mai buni sau mai rai decat cei care au trait mereu departe de munti, ci pentru a ne explica noua insine de ce suntem asa si nu altfel. Caci ar fi o copilarie sa judecam caracterele dupa altitudinea la care s-au format, si in ceea ce ne priveste, intelegem de pilda, de ce nu prea stim sa fim degajati. Linistea noastra, a celor care am vazut cerul lipidu-si obrazul de piatra, e colturoasa ca muntele. Noi ne ascundem tandretea sub o platosa de asprime, de frica sa nu fim trasi pe sfoara si sa ne expunem prea mult dezvaluindu-ne caldura fara nici o precautie.
Obisnuiti cu intimitatea tacuta a muntelui, ne hotaram cu greu sa iesim din rezerva si nu ne marturisim usor sentimentele. Preferam sa iubim decat sa facem declaratii de dragoste. Si devenim, brusc, timizi pe orice scena unde hohotesc reflectoarele. Nu ne judecati, prin urmare, ca n-avem destula jovialitate si nu ne laudati ca luam in serios orice fleac. Nu e nici vina noastra, nici meritul nostru. Dupa cum nu e vina noastra ca suntem in genere, zgarciti cu lucrurile marunte si risipitori cu lucrurile mari. Caci am obtinut totul greu. Nu ne-a dat nimeni nimic gratuit. Am platit pentru fiecare floare, pentru fiecare zambet si pentru fiecare bucurie. Preturi uneori prea mari. Dar pentru a ne dovedi noua insine ca ne putem ridica deasupra slabiciunilor noastre, uneori suntem gata sa pierdem totul. De fapt, calitatea noastra principala este ca nu ne jucam cu vorbele, iar defectul principal e ca am transformat asta in orgoliu.
Provocat sa rada, un om de la munte iese stingherit din adancul sau de tacere. Obisnuit sa taca, el considera rasul, cand nu e exploziv, indecent. Cu alte cuvinte, nu stim sa fim dezinvolti. De cate ori incercam, nu reusim decat sa fim stangaci, suradem fortat si se vede ca nu suntem in apele noastre. Pe scurt, n-avem vocatie de actori. Cunoastem un singur rol bine. Sa spunem ce gandim si sa fim ceea ce suntem.
Piatra si pamantul dur ne-au silit sa fim prudenti si cu ispitele metafizicii. Noi nu ne-am lipit de pamant ca sa capatam puteri, ci ca sa traim. Muntele, care seamana atat de bine cu o piramida, este, de fapt, exact contrariul unei piramide si numai cine intelege asta ne poate intelege si pe noi. Caci piramida slujeste o iluzie metafizica, in vreme ce noi, chiar in pustiul ideilor pure, ne intoarcem fata spre tarana pe care am tradat-o si spre locurile unde am invatat sa radem, sa plangem, sa iubim, sa fim oameni.
In ce ma priveste, sunt pe jumatate "un renegat", pentru ca intalnind marea, n-am putut sa plec indiferenta de pe plaja... Am luat cu mine o bucata de scoica, un fir de nisip, un strop din apa marii. Le port mereu in suflet, dar nimic nu sterge in mine amintirea si gustul pietrei. Nu pot trada niciodata pana la capat. Si tarasc dupa mine, chiar in zarva orasului, tacerea in care am crescut. De aceea surad cand cineva spune: "Totusi, muntii nu sunt decat un accident geologic"... Poate pentru unii... Pentru ceilalti... Dar orice as spune e incomplet. Si restul e iubire, iar iubirea nu se teme de obiectii. Nu, nu le reprosez nimic celor care nu iubesc muntii. De altfel, adevarata dragoste n-are nevoie de apologie. Si daca in genere, campia ne invata sa vorbim, muntele ne invata mai ales sa tacem. Cei care am trait langa munti stim bine cat ne-a ajutat si cat ne-a costat asta...!
Departe de munti, simteam cum corabia ma poarta pe valuri amagitoare si visam sa gasesc o stanca de care sa ma reazam...
Visul a devenit realitate: stanca sunteti voi..! Sa ramaneti mereu asa cum v-am cunoscut si sa fiti precum stanca: indiferent cate vor trece peste voi, sa ramaneti cu fruntea sus si sa priviti inainte... Viata merita traita asa cum este, pentru ca ni s-a dat fara sa o cerem si ni se va lua fara sa fim intrebati...
(http://marelealbastru.blogspot.com/2007/05/muntii-si-oamenii.html)
Exista totusi, o morala a muntilor? Am copilarit langa munti si raspunsul meu nu poate fi decat unul singur. Dar imi dau seama ca pot fi banuita de orgoliu. De aceea prefer sa recunosc ca noi insine, cei care ne-am nascut langa munti, suntem cei dintai stingheriti de defectele noastre. Cand vorbim de morala muntilor n-o facem pentru ca am fi mai buni sau mai rai decat cei care au trait mereu departe de munti, ci pentru a ne explica noua insine de ce suntem asa si nu altfel. Caci ar fi o copilarie sa judecam caracterele dupa altitudinea la care s-au format, si in ceea ce ne priveste, intelegem de pilda, de ce nu prea stim sa fim degajati. Linistea noastra, a celor care am vazut cerul lipidu-si obrazul de piatra, e colturoasa ca muntele. Noi ne ascundem tandretea sub o platosa de asprime, de frica sa nu fim trasi pe sfoara si sa ne expunem prea mult dezvaluindu-ne caldura fara nici o precautie.
Obisnuiti cu intimitatea tacuta a muntelui, ne hotaram cu greu sa iesim din rezerva si nu ne marturisim usor sentimentele. Preferam sa iubim decat sa facem declaratii de dragoste. Si devenim, brusc, timizi pe orice scena unde hohotesc reflectoarele. Nu ne judecati, prin urmare, ca n-avem destula jovialitate si nu ne laudati ca luam in serios orice fleac. Nu e nici vina noastra, nici meritul nostru. Dupa cum nu e vina noastra ca suntem in genere, zgarciti cu lucrurile marunte si risipitori cu lucrurile mari. Caci am obtinut totul greu. Nu ne-a dat nimeni nimic gratuit. Am platit pentru fiecare floare, pentru fiecare zambet si pentru fiecare bucurie. Preturi uneori prea mari. Dar pentru a ne dovedi noua insine ca ne putem ridica deasupra slabiciunilor noastre, uneori suntem gata sa pierdem totul. De fapt, calitatea noastra principala este ca nu ne jucam cu vorbele, iar defectul principal e ca am transformat asta in orgoliu.
Provocat sa rada, un om de la munte iese stingherit din adancul sau de tacere. Obisnuit sa taca, el considera rasul, cand nu e exploziv, indecent. Cu alte cuvinte, nu stim sa fim dezinvolti. De cate ori incercam, nu reusim decat sa fim stangaci, suradem fortat si se vede ca nu suntem in apele noastre. Pe scurt, n-avem vocatie de actori. Cunoastem un singur rol bine. Sa spunem ce gandim si sa fim ceea ce suntem.
Piatra si pamantul dur ne-au silit sa fim prudenti si cu ispitele metafizicii. Noi nu ne-am lipit de pamant ca sa capatam puteri, ci ca sa traim. Muntele, care seamana atat de bine cu o piramida, este, de fapt, exact contrariul unei piramide si numai cine intelege asta ne poate intelege si pe noi. Caci piramida slujeste o iluzie metafizica, in vreme ce noi, chiar in pustiul ideilor pure, ne intoarcem fata spre tarana pe care am tradat-o si spre locurile unde am invatat sa radem, sa plangem, sa iubim, sa fim oameni.
In ce ma priveste, sunt pe jumatate "un renegat", pentru ca intalnind marea, n-am putut sa plec indiferenta de pe plaja... Am luat cu mine o bucata de scoica, un fir de nisip, un strop din apa marii. Le port mereu in suflet, dar nimic nu sterge in mine amintirea si gustul pietrei. Nu pot trada niciodata pana la capat. Si tarasc dupa mine, chiar in zarva orasului, tacerea in care am crescut. De aceea surad cand cineva spune: "Totusi, muntii nu sunt decat un accident geologic"... Poate pentru unii... Pentru ceilalti... Dar orice as spune e incomplet. Si restul e iubire, iar iubirea nu se teme de obiectii. Nu, nu le reprosez nimic celor care nu iubesc muntii. De altfel, adevarata dragoste n-are nevoie de apologie. Si daca in genere, campia ne invata sa vorbim, muntele ne invata mai ales sa tacem. Cei care am trait langa munti stim bine cat ne-a ajutat si cat ne-a costat asta...!
Departe de munti, simteam cum corabia ma poarta pe valuri amagitoare si visam sa gasesc o stanca de care sa ma reazam...
Visul a devenit realitate: stanca sunteti voi..! Sa ramaneti mereu asa cum v-am cunoscut si sa fiti precum stanca: indiferent cate vor trece peste voi, sa ramaneti cu fruntea sus si sa priviti inainte... Viata merita traita asa cum este, pentru ca ni s-a dat fara sa o cerem si ni se va lua fara sa fim intrebati...
(http://marelealbastru.blogspot.com/2007/05/muntii-si-oamenii.html)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)